Psihologie cognitiva - introducere

Sintagma de psihologie cognitiva are doua sensuri. Mai intai, ea semnifica studiul detaliat al sistemului cognitiv uman si a subsistemelor sale ("memoria", "gandirea", "limbajul", "perceptia" etc.). Considerandu-se sistemul cognitiv ca sistem de prelucrare (procesare) a informatiei, aceasta revine la a spune ca psihologia cognitiva studiaza procesarile la care este supusa informatia intre inputul senzorial si outputul motor sau comportamental. Urmand fluxul prelucrarilor de informatie, psihologia cognitiva isi elaboreaza un limbaj propriu, ce face adesea caduca utilizarea termenilor traditionali din psihologie si utilizeaza o metodologie specifica (ex: analiza de protocol, simularea pe calculator a proceselor cognitive, recursul la formalisme logico-matematice etc.) care ii confera un statut distinct in ansamblul stiintelor contemporane. Sub raport tematic ea se dovedeste a fi o continuare a psihologiei gestaltiste si asociationiste de la care preia multe teme de cercetare pe care le trateaza insa cu o metodologie mult mai riguroasa scufundata in paradigma conceptuala a teoriei informatiei.

In al doilea rand, sintagma psihologie cognitiva desemneaza o anumita abordare a tuturor fenomenelor psihice si comportamentale din perspectiva mecanismelor informationale subiacente. Rezulta "teorii cognitive ale emotiilor sau stresului" - care incearca sa stabileasca modul in care procesele cognitive determina emotiile sau reactia de stres, "teorii cognitive ale motivatiei" - centrate pe detectarea prelucrarilor de informatie in motivatie, "psihologia sociala cognitiva" - tentata sa explice comportamentul social prin prisma factorilor cognitivi intricati etc. Initial, orgolioasa si imperialista - cu tendinta de a reduce toate fenomenele psihice la secvente de procesari de informatie - abordarea cognitivista s-a maturizat ulterior, prin reconsiderarea caracterului ireductibil al altor factori implicati in dinamica comportamentului uman (Richard, Bonet & Ghiglione, vol. III, 1990). Pe scurt, dintr-o abordare cognitivista, a devenit o abordare cognitiva.

Este psihologia cognitiva o moda, un curent care va sfarsi mai mult sau mai putin lamentabil precum alte curente psihologice (asociationismul, introspectionismul, gestaltismul, behaviorismul etc.)? Raspunsul este negativ. In masura in care sistemul bio-psihic uman este un sistem deschis, realizand cu mediul sau nu numai un schimb substantial si energetic ci si unul informational, psihologia cognitiva isi are si va avea permanent propriul sau obiect de studiu. Recunoscand natura informationala a fenomenelor psihice (sau a majoritatii acestora), fenomene ireductibile la structurile neurobiologice care realizeaza sau implementeaza prelucrarile de informatie (neurostiintele) sau la jocul contingentelor ce actioneaza asupra comportamentului (behaviorismul), recunoastem implicit perenitatea psihologiei cognitive. A spune ca psihologia cognitiva este un curent psihologic caduc inseamna a sustine ca abordarea fenomenelor psihice ca procese informationale este ea insasi o chestiune de moda, vremelnica. Daca insa suntem de acord cu ideea ca sistemul bio-psihic uman este un sistem de procesare a informatiei atunci psihologia cognitiva este stiinta care studiaza mecanismele acestor prelucrari, modul in care un anumit input induce un output specific.

Viabilitatea psihologiei cognitive este sustinuta si de caracterul cumulativ, integrationist al acesteia. Ea a preluat nu numai rezultatele viabile din curentele psihologice anterioare ci si sugestiile vagi dar fertile ale acestora pe care le-a supus apoi unui examen experimental si metodologic riguros. De exemplu, si-a apropriat principiile gestaltiste (ex: principiile proximitatii, similaritatii, inchiderii etc.) dar le-a integrat in canavaua mai generala a procesarilor vizuale secundare (2.3.1.). La fel, ideea de baza a asociationismului potrivit careia continuturile psihice formeaza lanturi asociative organizate ierarhic, a fost concretizata in cateva modalitati specifice de reprezentare a cunostintelor precum retelele semantice sau scenariile cognitive

Profilul psihologic al lui Traian Băsescu

Traian Băsescu Este un truditor neobosit, se ocupă cu plăcere de orice activitate dacă ea promite în viitor un succes; avantajele, desfătările de astăzi nu există pentru el, face totul foarte repede, chiar şi mersul îi este specific, are un mers puţin săltat, şi dacă se poate consideră mai potrivit să alerge, se mândreşte pe drept cuvânt cu capacitatea sa de a executa orice treabă foarte repede şi în modul cel mai eficace, “concizia este sora talentului” ; are tendinţa de a schimba deseori locul de muncă, profesia, ocupaţia.

Traian Băsescu cu siguranţă Îmbină spiritul romantic al pionerilor “vestului sălbatic american” cu spiritul întreprinzător şi practic al aceloraşi semeni americani; e teoreticianul treburilor practice. Calculează totul până şi ceea ce de regulă nu aparţine sferei aritmeticii, înainte de a se ocupa de ceva culege informaţia, nu-i place să acţioneze orbeşte, îşi planifică ziua, modelează în intimitatea sa situaţiile şi conversaţiile, analizează în minte toată desfăşurarea evenimentelor reţinand pentru sine greşelile şi inexactităţile.

Are încredere în sine, porneşte cu curaj într-o acţiune care altora li se pare o aventură periculoasă, înfrângerea nu-l tulbură. 

 Începe deodată chiar şi două treburi pentru ca măcar una din ele să se termine cu succes. E convins că riscul e un lucru nobil. E un individualist, un erou singuratic, consideră că e mai bine să se bizuie numai pe sine.

Nu suportă să se piardă timp, acela care nu se grăbeşte soseşte ultimul, are mereu impresia că cei ce îi sunt apropiaţi rămân în urmă, pierd din ritm, pierd o şansă, niciodată nu va sta la coadă pentru nimic şi-şi bate joc de cei care îşi irosesc timpul în acest fel.

Nu-i plac leneşii care caută comfort şi plăceri, ştie întotdeauna cu certitudine că alcolul este păgubitor şi bea doar de dragul unei mai bune comamicări într-o societate, atunci când dispune de timp, se bucură nu de alcool ci de posibilitatea unei şuete sincere, de perspectiva de a descoperi noi prieteni.

Din cauza neatenţiei sale faţă de cei din jur nu ştie cum îl privesc ceilalţi, niciodată nu e sigur de aspectul său exterior şi suferă din cauza aparentei sale urâţenii, are nevoie de un partener cu simţ estetic dezvoltat pe gustul căruia te poţi baza, ca să simtă: îi plac, deşi, de fapt, are un gust pretenţios şi chiar rafinat.

E un optimist, reacţionează repede la tot ce provoacă emoţii, mai ales pozitive, este programat pentru a îndrepta starea sufletească a dualului său mereu parcă speriat sau supărat, emană în mod permanent spirit sociabil, emoţii pozitive, zâmbeşte, caută să provoace râsul chiar şi făcând-o pe clovnul

Din cauza educatiei stricte pe care a primit-o din partea tatalui Nu are respect profund pentru nimic în lume în afară de legile naturii, de fapte şi logică, nu recunoaşte autorităţile, adesea e un răzvrătit care se ridică cu curaj împotriva şefilor şi a ordinei existente, atunci când ele îi îngrădesc drepturile, dar e un om puternic, care ştie spre ce tinde, nu-i plac oamenii care speculează cu slăbiciunea lor, se întâmplă să nu cedeze locul unei băbuţe scandalagioaice.

Despre Depresie

Depresia este aşa de răspândită încât a fost denumită şi “răceala” psihiatriei.Înori ce perioadă de timp 15-20% dintre adulţi suferă de nivele semnificative a unor simptome depresive,ar reprezenta 75% dintre internaţii în spitalul psihiatric iar 12%din populaţie a suferit de depresie,suficient de intens pentru a cere  ajutor terapeutic.Rata femeilor ar fi de 2 ori mai mare ca a bărbaţilor.

Depresia este o rezultanta multifactorială:

Stadiile dezvoltării inteligenţei ( Jean Piaget )

Teoria piagetiană a fost edificată şi verificată utilizându-se date de observaţie culese de la copii de

vârste diferite printr-o metodă de interogare liberă - metoda clinică. Pe aceste baze teoretice, Piaget a

descris dezvoltarea inteligenţei printr-un număr de stadii care se divizează, la rândul lor, în substadii.

Copilul trece prin fiecare dintre aceste stadii succesiv şi cu viteze diferite. El trebuie să fie apt (din

punct de vedere al maturizării) să progreseze în următorul stadiu. Aceste stadii sunt:

• stadiul inteligenţei senzorio-motorii (0-18 luni/2 ani)

• stadiul preoperaţional (2-7/8 ani);

• stadiul operaţiilor concrete (7/8-11/12 ani);

• stadiul operaţiilor formale (11/12-15/16 ani).

Stadiul inteligenţei senzorio-motorii. între 0 şi 2 ani, inteligenţa copilului îşi are originea în percepţie
şi acţiune. El absoarbe toate informaţiile pe cale senzorială (vizual, auditiv, tactil) şi motorie. Este o

Jean Piaget ( 9 august 1896 – 16 septembrie 1980 )

Psihologul elveţian Jean Piaget (1896-1980) a realizat una dintre cele mai complete sistematizări

privind dezvoltarea potenţialităţilor copiilor îndeosebi a acelor din domeniul cognitiv. Piaget şi-a numit în

1968 teoria: epistemologie genetică sau studiul dezvoltării cunoaşterii. “Epistemologia genetică încearcă să explice cunoaşterea şi în particular cunoaşterea ştiinţifică, pe baza istoriei ei, a sociogenezei ei şi în special pe baza originilor psihologice ale noţiunilor şi operaţiilor pe care ea se sprijină.”

Pentru Piaget, cunoaşterea nu este rezultatul unei simple intervenţii a categoriilor “a priori”, înnăscute, asupra experienţei aşa cum a susţinut Kant, dar nici o simplă acumulare cantitativă a rezultatelor experienţei aşa cum au propus empiriştii prin formularea legilor asociaţiei. Este recunoscută de către Piaget existenţa unor factori ereditari, dar

Paradigma Gestaltistă ( Koffka, Köhler, Werthaimer )

Gestaltiştii au pus în centrul preocupărilor procesul perceptiv. Poziţia lor s-a conturat ca o revoltă

împotriva atomismului psihologic impus de structuralismul lui Wundt. Psihologii gestaltişti s-au referit la

sistemul lui Wundt ca la o psihologie cărămidă-mortar cu elemente (cărămizi), ţinute împreună de

mortarul procesului de asociaţie. Experienţa noastră imediată nu este una a senzaţiilor disparate ci una

perceptivă, unitară. Dacă privim pe fereastră avem percepţia unitară a unor copaci şi a cerului, fără a avea conştiinţa senzaţiilor ce compun această percepţie.

Filosofia aprioristă kantiană a fost cea care i-a influenţat cel mai mult pe gestaltişti. Kant afirma că procesul perceptiv nu constă într-o imprimare pasivă şi o combinare a elementelor senzoriale, ci într-o organizare activă a acestor elemente într-o experienţă unitară şi coerentă. Responsabile pentru această organizare a datelor senzoriale sunt, după Kant, două forme a priori, forme înnăscute ale conştiinţei, anume spaţiul şi timpul.

O influenţă directă asupra şcolii gestaltiste au avut-o şi noile dezvoltări din domeniul fizicii. La