Refularea este primul mijloc de apărare al Eului studiat de Freud şi unul dintre
termenii centrali ai psihanalizei alături de termenul de inconştient. Termenul
de refulare a fost introdus în psihanaliză pe baza experienţei psihoterapeutice
a lui Freud legată de isterie. Esenţa refulării nu constă decât în faptul de a
îndeparta şi a menţine la distanţă faţă de conştient. Refularea şi inconştientul
sunt corelative. Iată cum explică Freud studenţilor de la Universitatea Clark
termenul de refulat:
“Presupuneţi că în sala de conferinţe,
în rândurile auditoriului calm şi atent, se gaseste totuşi un individ ce se
comportă în aşa fel încât să mă deranjeze şi care, prin rasete necuviincioase,
prin vorbărie sau bătând din picioare, mă tulbură. Voi declara că nu pot
continua să profesez astfel zicând acestea , căţiva ascultători vigurosi se vor
ridica şi, după o scurtă dispută, vor scoate personajul pe uşă. El va fi refulat şi voi putea să-mi continui
conferinţa. Dar, pentru că tulburarea să nu se mai producă, în situaţia în care
expulzatul ar încerca să reintre în sală, persoanele care mi-au venit în
ajutor, vor merge să sprijine uşa cu scaunele lor, stabilind astfel un fel de rezistenţă. Dacă se transpun acum în plan psihic evenimentele exemplului dat,
deci dacă se presupune că sala de conferinţe este conştientul şi vestibulul
inconştientul, vom avea o imagine destul de bună a refulării”.
Cu alte cuvinte Freud
explică refularea ca fiind un proces psihic universal care ne apară de
reprezentări pulsionale, gânduri sau imagini inadecvate, reprezentări care dacă
nu ar fi refulate ne-ar tulbura
conştientul. Unele reprezentări refulate tind şi reuşesc să reapară în
conştiinţă dar în manieră deformată (în general în vise), proces pe care Freud
îl numeşte „întoarcerea refulatului”.