Despre nevroză ( partea 1 )

 Nevroza este definită ca fiind o tulburare mentală care nu atinge funcțiile esențiale ale personalității și de care subiectul este în mod dureros conștient.  

 Tulburările nevrotice sunt extrem de frecvente (aproape 12 % din populație ar fi nevrotică) și se repartizează în cinci mari categorii: 

    1)tulburările anxioase, panice sau fobice ( anxietate, accese de panică, agorafobie, fobii simple și fobii sociale); 

  2)tulburări obsesiv- compulsive (T.O.C.)

        3)tulburări isterice (cu conversii somatice);

        4)tulburări somatoforme și ipohondrie;

        5)tulburări depresive și reacționale la stres. Foarte raspăndite, stările nevrotice prezintă unele caractere comune: nevroticul nu se simte bine în apele sale, îi lipsește încrederea în rolul său social, este agresiv față de ceilaltii (ironie) sau față de sine însuși (tentativă de suicid), prezintă tulburări de somn (insomnie sau hipersomnie), de sexualitate (frigiditate sau impotența, abstinență sistematică sau

Alfred Adler - 1870-1937

ALFRED ADLER (1870-1937) a fost ca

 mulţi alţi discipoli ai lui Freud, medic. Printre pacienţii lui s-au

numărat destul de mulţi artişti şi acrobaţi care i-au mărturisit că şi-au dobândit extraordinarele abilităţi

datorită efortului de a depăşi diferite handicapuri fizice manifestate în copilărie. Aceste mărturisiri au

făcut ca el să fie de acord cu Freud şi Jung în privinţa rolului important al primilor ani de viaţă în

formarea personalităţii.

Nu a fost niciodată în relaţii foarte apropiate cu Freud datorită tendinţei lui de a pune sub semnul

întrebării concepte şi principii ale psihanalizei pe care Freud şi ceilalţi discipoli le considerau clare şi de

necontestat. Reproşându-i deschis lui Freud că-l obligă să-şi desfăşoare activitatea în umbra lui, Adler

va fi eliminat în 1911 din Societatea Psihanalitică împreună cu întreg grupul lui de adepţi.

După despărţirea sa de Freud, Adler îşi va intitula propria teorie psihologie individuală şi va

contesta rolul dominant al energiilor sexuale în viaţa psihică.

O primă diferenţă faţă de psihanaliză este legată de ideea că adevăratele forţe determinante

responsabile de evoluţia psihică a individului sunt considerate a fi forţele sociale. O altă diferenţă faţă

de psihanaliză este dată de renunţarea lui Adler la a concepe personalitatea ca fiind alcătuită pe nivele

complet diferite de organizare. Individul, considera Adler, trebuie privit ca o fiinţă unică, indivizibilă care

nu poate fi înţeles în afara colaborării lui cu ceilalţi membri ai societăţii.

Comportamentul omului este orientat spre viitor, susţinea Adler, şi este determinat nu de instincte

Filmul The Wall (Pink Floyd) - Interpretare din punct de vedere Psihanalitic

The Wall (Pink Floyd) - Interpretare Din Punct de Vedere Psihanalitic by Alexandrovski

Stadiile dezvoltării psiho-sexuale ( Freud ) - seria psihanaliză

 După Freud, dorința noastră sexuală ne face să căutăm plăcerea în diferite părți ale corpului, în timpul diferitelor stadii ale dezvoltării psihosexuale. Această dorință el a denumit-o libido, pe care-l folosim să experimentăm plăcerea în zonele erogene în timpul celor 5 stadii ale dezvoltării. Principalele zone erogene sunt gura, anusul și zona genitală.  

•   Stadiul Oral (de la naştere şi la vârsta de 1 an)

Pe parcursul acestei etape copilul obţine cea mai mare satisfacţie prin stimularea buzelor,

gurii, limbii, gingiilor. Pe parcursul acestei etape copilul obţine cea mai mare plăcere sugând şi înghiţind.

După apariţia dinţilor, copilul se bucură de plăcerea agresivă muşcând sau mestecând. Dacă copilul se

bucură prea mult de actul masticaţiei, el poate să rămână fixat în acest stadiu. Va avea o personalitate

receptivă oral, gura rămânând zonă erogenă. El va găsi plăcere în fumat, alimentare excesivă şi va

rămâne o persoană naivă care "înghite" prea uşor ideile.

• Stadiul Anal (1-3 ani)

Pe parcursul acestui stadiu copilul învaţă cum să-şi controleze musculatura sfincterului anal.

Copiii obţin cea mai mare satisfacţie din exercitarea controlului musculaturii anusului în timpul eliminării

sau retenţiei. Freud consideră că pedeapsa excesivă aplicată copiilor în această etapă poate duce la

fixarea personalităţii în această etapă (personalitate compulsivă).

Proiecţia - seria psihanaliză

Laplanche şi Pontalis în „Vocabular al psihanalizei” explică foarte bine termenul de proiecţie ca fiind procesul psihic prin care „subiectul expulzează din sine şi localizează în afara sa, în persoane sau lucruri,calităţi sau dorinţe, sentimente care îi apartin,dar pe care nu le cunoaste sau refuză sa le accepte”. „Spre deosebire de refulare în care pulsiunea este trimisă înapoi în sine , în proiecţie ea este trimisă în lumea exterioară”.(Anna Freud). Construirea unei realitati supersensibile este rezultatul proiectiei. Freud şi Jung impărtăsesc cam acelaşi punct de vedere când vine vorba de rolul proiecţiei în producerea religiilor, diferenţa dintre cei doi constă în conţinuturile psihice proiectate. La Freud este vorba de proiectarea conţinutului inconştientului personal iar la Jung proiectarea inconştientului colectiv(arhetipurile).

Sublimarea-seria psihanaliză

 Termenul de sublimare a fost introdus de Freud, ca mecanism prin care anumite pulsiuni inconștiente detașate de obiectele lor primitive sunt integrate în personalitate, fiind investite cu o valoare socială pozitivă. 

  

 Sublimarea, ca mecanism de apărare, poate fi privită ca o desexualizare a unor pulsiuni având drept obiect o persoană ce poate fi dorită sexual. Sublimarea acționează în sensul transformării pulsiunilor erotice în  prietenie, tandrețe etc. sau poate fi privită ca o orientare a energiei sexuale spre activități intelectuale, artistice, sociale. Freud este de părere că la bază mecanismului sublimării se află energia sexuală. 

  

 Sublimarea, așa cum este descrisă de psihanaliză, constă în deplasarea unei energii instinctuale către un scop instinctual elevat. Un exemplu elocvent este sublimarea prin artă, știință, politică, diverse activități profesionale, a unor instincte care în alte condiții rămân nesatisfăcute și declanșează comportamente dezadaptate. Practic, sublimarea permite integrarea socială a individului. 

  

 Un exemplu de sublimare din viață cotidiană este atunci când o persoană este atrasă sexual de o altă persoană și totuși la fiecare întâlnire cu această abordează intens teme intelectuale. 

  

 Sublimarea ca mecanism de apărare acționează în așa fel încât individul se îndepărtează cât mai puțin de la obiectivul primar însă evită sentimentele de vinovăție. Sublimarea acționează pozitiv prin faptul că ajută la canalizarea pulsiunilor și afectelor prost adaptate în direcția comportamentelor acceptabile.  

  

 Pulsiunile sexuale și pulsiunile agresive sunt transformate astfel în comportamente acceptabile. Sublimarea duce la eliminarea conflictelor și tensiunilor. Totuși în ciudă acestor efecte pozitive, Freud este de părere că sublimarea împiedică obținerea plăcerii sexuale.  

  

 Sublimarea este mai aproape de patologic atunci când este dusă la extrem și atunci când energia sexuală este sublimată în mare parte; în felul acesta crește frustrarea și riscul unei îmbolnăviri. 

  

 Sublimarea apare astfel ca un mecanism de adaptare, că o strategie firească a individului de a repară propria existența.