joi, 8 august 2013

Jean Piaget ( 9 august 1896 – 16 septembrie 1980 )

Psihologul elveţian Jean Piaget (1896-1980) a realizat una dintre cele mai complete sistematizări

privind dezvoltarea potenţialităţilor copiilor îndeosebi a acelor din domeniul cognitiv. Piaget şi-a numit în

1968 teoria: epistemologie genetică sau studiul dezvoltării cunoaşterii. “Epistemologia genetică încearcă să explice cunoaşterea şi în particular cunoaşterea ştiinţifică, pe baza istoriei ei, a sociogenezei ei şi în special pe baza originilor psihologice ale noţiunilor şi operaţiilor pe care ea se sprijină.”


Pentru Piaget, cunoaşterea nu este rezultatul unei simple intervenţii a categoriilor “a priori”, înnăscute, asupra experienţei aşa cum a susţinut Kant, dar nici o simplă acumulare cantitativă a rezultatelor experienţei aşa cum au propus empiriştii prin formularea legilor asociaţiei. Este recunoscută de către Piaget existenţa unor factori ereditari, dar

miercuri, 7 august 2013

Paradigma Gestaltistă ( Koffka, Köhler, Werthaimer )


Gestaltiştii au pus în centrul preocupărilor procesul perceptiv. Poziţia lor s-a conturat ca o revoltă
împotriva atomismului psihologic impus de structuralismul lui Wundt. Psihologii gestaltişti s-au referit la
sistemul lui Wundt ca la o psihologie cărămidă-mortar cu elemente (cărămizi), ţinute împreună de
mortarul procesului de asociaţie. Experienţa noastră imediată nu este una a senzaţiilor disparate ci una
perceptivă, unitară. Dacă privim pe fereastră avem percepţia unitară a unor copaci şi a cerului, fără a avea conştiinţa senzaţiilor ce compun această percepţie.

Filosofia aprioristă kantiană a fost cea care i-a influenţat cel mai mult pe gestaltişti. Kant afirma că procesul perceptiv nu constă într-o imprimare pasivă şi o combinare a elementelor senzoriale, ci într-o organizare activă a acestor elemente într-o experienţă unitară şi coerentă. Responsabile pentru această organizare a datelor senzoriale sunt, după Kant, două forme a priori, forme înnăscute ale conştiinţei, anume spaţiul şi timpul.

O influenţă directă asupra şcolii gestaltiste au avut-o şi noile dezvoltări din domeniul fizicii. La

marți, 6 august 2013

Burrhus Skinner (20 martie, 1904 – 18 august , 1990)

Considerat şi astăzi de foarte mulţi cercetători ca fiind unul din cei mai influenţi psihologi ai secolului XX, Burrhus Skinner (1904-1990) a reuşit să devină un lider autoritar al behaviorismului pentru o foarte lungă perioadă de timp, înconjurat de o mulţime de adepţi şi beneficiind de o largă
recunoaştere a contribuţiilor aduse la dezvoltarea cunoaşterii psihologice.

Dezamăgit de faptul că Watson nu a reuşit să propună o metodă eficientă de cercetare a
comportamentului, Skinner a luat ca model pentru cercetările lui, metoda condiţionării clasice a lui I.
Pavlov. Dar succesul lui Skinner a constat în faptul că a reuşit să rescrie în întregime principiile ce stau la baza procesului învăţării.

După ani de muncă tenace în laboratoarele din subsolul Universităţii Harvard, Skinner a ajuns la

J. Watson - începutul behaviorismului

John Watson s-a născut în 1878 într-o familie foarte săracă, având o mamă extrem de religioasă şi un tată delincvent care de altfel şi-a părăsit familia pe când Watson era încă un adolescent.

 După moartea mamei, s-a înscris la Universitatea din Chicago, unde a ajuns cu doar 50 de dolari în buzunar.
Pentru a se întreţine a prestat munci dintre cele mai diverse: portar, chelner, deratizator.

La Chicago a urmat cursuri de filozofie avându-l printre alţii pe John Dewey ca profesor, pe care însă nu l-a agreat. În schimb şi-a luat doctoratul în psihologie experimentală cu funcţionalistul James Angell. 

A absolvit în 1903 magna cum laude şi, la acea vreme, a fost cel mai tânăr cercetător devenit doctor în psihologie la Universitatea din Chicago. 
Watson a rămas cinci ani la Chicago la început ca asistent al lui Angell şi apoi ca membru plin al facultăţii.
Începând cu 1908, Watson a acceptat postul de profesor şi de director al laboratorului psihologic
la Johns Hopkins University. Deoarece mai vârstnicul psiholog James Mark Baldwin a părăsit
Facultatea imediat după sosirea lui Watson, pe umerii lui Watson a rămas o mare responsabilitate
ţinând cont de vârsta lui (30 de ani).
În cei 14 ani petrecuţi la Hopkins Watson s-a dovedit a fi un psiholog extrem de dinamic şi incisiv.
Articolul “Psihologia aşa cum o vede un behaviorist” publicat în Psychlogical Review în 1913 a fost
considerat articolul manifest în care au fost enunţate pentru prima dată principii ce vor pune bazele unui
nou curent în psihologia americană, behaviorismul. Watson declanşa în acest manifest un război
deschis cu toate curentele psihologice care au pus în centrul preocupărilor lor stările mentale fie ele
conştiente. fie inconştiente.
După Watson, atât psihologii funcţionalişti cât şi psihanaliştii nu au făcut psihologie într-un mod

sâmbătă, 3 august 2013

Despre nevroză ( partea 2 )

 Din perspectivă psihanalitică, în literatura freudiană, se pot identifica două mari categorii de nevroze: 
  

  •  Nevrozele actuale; 
  •  Psihonevrozele ( nevrozele propriu-zise). Nevrozele actuale, după cum sugerează și denumirea ele rezidă într-o cauza patogenă recentă, și nu în niște conflicte infantile uitate. Aici putem vorbi de: 


  1.  neurastenie; 
  2.  nevroză de angoasă; 
  3.  ipohondria.

 Neurastenia în opinia lui Freud, provine dintr-un exces de masturbație. Tabloul clinic este dominat de oboseală fizică, concretizată printr-o multitudine de simptome (migrene,constipații, etc). 
 După primii psihanaliști ea s-ar asocia cu practici sexuale nesatisfăcătoare (onanie, coitus interruptus). Ea survine de obicei în urmă unei epuizări emoționale, acoperind o parte din nevroze și depresiile nevrotice. Persoana doarme prost, se simte epuizată dimineață, are dureri de cap, dureri difuze, tulburări gastro-

vineri, 2 august 2013

Despre nevroză ( partea 1 )

 Nevroza este definită ca fiind o tulburare mentală care nu atinge funcțiile esențiale ale personalității și de care subiectul este în mod dureros conștient.  

 Tulburările nevrotice sunt extrem de frecvente (aproape 12 % din populație ar fi nevrotică) și se repartizează în cinci mari categorii: 
    1)tulburările anxioase, panice sau fobice ( anxietate, accese de panică, agorafobie, fobii simple și fobii sociale); 
  2)tulburări obsesiv- compulsive (T.O.C.)
        3)tulburări isterice (cu conversii somatice);
        4)tulburări somatoforme și ipohondrie;
        5)tulburări depresive și reacționale la stres. Foarte raspăndite, stările nevrotice prezintă unele caractere comune: nevroticul nu se simte bine în apele sale, îi lipsește încrederea în rolul său social, este agresiv față de ceilaltii (ironie) sau față de sine însuși (tentativă de suicid), prezintă tulburări de somn (insomnie sau hipersomnie), de sexualitate (frigiditate sau impotența, abstinență sistematică sau