Proiecţia - seria psihanaliză

Laplanche şi Pontalis în „Vocabular al psihanalizei” explică foarte bine termenul de proiecţie ca fiind procesul psihic prin care „subiectul expulzează din sine şi localizează în afara sa, în persoane sau lucruri,calităţi sau dorinţe, sentimente care îi apartin,dar pe care nu le cunoaste sau refuză sa le accepte”. „Spre deosebire de refulare în care pulsiunea este trimisă înapoi în sine , în proiecţie ea este trimisă în lumea exterioară”.(Anna Freud). Construirea unei realitati supersensibile este rezultatul proiectiei. Freud şi Jung impărtăsesc cam acelaşi punct de vedere când vine vorba de rolul proiecţiei în producerea religiilor, diferenţa dintre cei doi constă în conţinuturile psihice proiectate. La Freud este vorba de proiectarea conţinutului inconştientului personal iar la Jung proiectarea inconştientului colectiv(arhetipurile).

Sublimarea-seria psihanaliză

 Termenul de sublimare a fost introdus de Freud, ca mecanism prin care anumite pulsiuni inconștiente detașate de obiectele lor primitive sunt integrate în personalitate, fiind investite cu o valoare socială pozitivă. 

  

 Sublimarea, ca mecanism de apărare, poate fi privită ca o desexualizare a unor pulsiuni având drept obiect o persoană ce poate fi dorită sexual. Sublimarea acționează în sensul transformării pulsiunilor erotice în  prietenie, tandrețe etc. sau poate fi privită ca o orientare a energiei sexuale spre activități intelectuale, artistice, sociale. Freud este de părere că la bază mecanismului sublimării se află energia sexuală. 

  

 Sublimarea, așa cum este descrisă de psihanaliză, constă în deplasarea unei energii instinctuale către un scop instinctual elevat. Un exemplu elocvent este sublimarea prin artă, știință, politică, diverse activități profesionale, a unor instincte care în alte condiții rămân nesatisfăcute și declanșează comportamente dezadaptate. Practic, sublimarea permite integrarea socială a individului. 

  

 Un exemplu de sublimare din viață cotidiană este atunci când o persoană este atrasă sexual de o altă persoană și totuși la fiecare întâlnire cu această abordează intens teme intelectuale. 

  

 Sublimarea ca mecanism de apărare acționează în așa fel încât individul se îndepărtează cât mai puțin de la obiectivul primar însă evită sentimentele de vinovăție. Sublimarea acționează pozitiv prin faptul că ajută la canalizarea pulsiunilor și afectelor prost adaptate în direcția comportamentelor acceptabile.  

  

 Pulsiunile sexuale și pulsiunile agresive sunt transformate astfel în comportamente acceptabile. Sublimarea duce la eliminarea conflictelor și tensiunilor. Totuși în ciudă acestor efecte pozitive, Freud este de părere că sublimarea împiedică obținerea plăcerii sexuale.  

  

 Sublimarea este mai aproape de patologic atunci când este dusă la extrem și atunci când energia sexuală este sublimată în mare parte; în felul acesta crește frustrarea și riscul unei îmbolnăviri. 

  

 Sublimarea apare astfel ca un mecanism de adaptare, că o strategie firească a individului de a repară propria existența.  

Refularea - seria psihanaliză

Refularea  este primul mijloc de apărare al Eului studiat de Freud şi unul dintre termenii centrali ai psihanalizei alături de termenul de inconştient. Termenul de refulare a fost introdus în psihanaliză pe baza experienţei psihoterapeutice a lui Freud legată de isterie. Esenţa refulării nu constă decât în faptul de a îndeparta şi a menţine la distanţă faţă de conştient. Refularea şi inconştientul sunt corelative. Iată cum explică Freud studenţilor de la Universitatea Clark termenul de refulat: 

“Presupuneţi că în sala de conferinţe, în rândurile auditoriului calm şi atent, se gaseste totuşi un individ ce se comportă în aşa fel încât să mă deranjeze şi care, prin rasete necuviincioase, prin vorbărie sau bătând din picioare, mă tulbură. Voi declara că nu pot continua să profesez astfel zicând acestea , căţiva ascultători vigurosi se vor ridica şi, după o scurtă dispută, vor scoate personajul pe uşă. El va fi refulat şi voi putea să-mi continui conferinţa. Dar, pentru că tulburarea să nu se mai producă, în situaţia în care expulzatul ar încerca să reintre în sală, persoanele care mi-au venit în ajutor, vor merge să sprijine uşa cu scaunele lor, stabilind astfel un fel de rezistenţă.  Dacă se transpun acum în plan psihic evenimentele exemplului dat, deci dacă se presupune că sala de conferinţe este conştientul şi vestibulul inconştientul, vom avea o imagine destul de bună a refulării”. 

 Cu alte cuvinte Freud explică refularea ca fiind un proces psihic universal care ne apară de reprezentări pulsionale, gânduri sau imagini inadecvate, reprezentări care dacă nu ar fi refulate  ne-ar tulbura conştientul. Unele reprezentări refulate tind şi reuşesc să reapară în conştiinţă dar în manieră deformată (în general în vise), proces pe care Freud îl numeşte „întoarcerea refulatului”.

Mecanismele de apărare - seria psihanaliză

 Conceptul ,,mecanism de aparare” este unul din conceptele de bază ale psihanalizei, psihopatologiei. Apărut la S. Freud în studiile dedicate psihonevrozelor de apărare, acest concept își datorează celebritatea Annei Freud (fiica sa) ,care , pornind de la contribuțiile tatălui sau realizează o sinteză a datelor privind mecanismele de apărare descriind țintele și motivele apărării. 

 Mecanismele de apărare a eului ,în psihanaliză reprezintă ,,o serie reprezentativă de operații care se opun ruperii echilibrului și dezagregării individualității biopsihice” ( P.P. Neveanu -Dictionar de psihologie) Eul fiind socotit instanță ce asigură constanța individuală, mecanismele de apărare a eului se pun pe seamă sa deși nu au întotdeauna caracter conștient și sunt foarte diverse. 

    Cu privire la mecanismele de apărare ,Laplanche și Pontalis subliniau că ,, Apărarea într-un mod general, se referă la excitațiile interne (pulsiuni) și, electiv la acele reprezentări (amintiri, fantasme) de care pulsiunile sunt legate, la acele situații capabile să declanșeze excitația și în măsură în care această nu este compatibilă cu echilibrul și de aceea este dezagreabila pentru ea. 

 Afectele neplăcute, motivele sau semnalele de apărare pot fi deasemenea obiecte ale apărării. Procesele defensive se specializează ca mecanisme de apărare ,mai mult sau mai puțin integrate eului. Mecanismele de apărare ale eului deseori iau alura unor compulsiuni și operează cel puțin parțial în mod inconștient. De foarte multe ori conceptul de apărare este apropiat de cel de interdicție pentru evitarea dezechilibrului și neplăcerii. Ana Freud enumera ca mecanisme de apărare a eului refularea ,regresiunea, formația reducționala, izolarea , anularea retroactiva, proiecția , introiecția, reîntoarcerea spre sine, întoarcerea spre contrar, sublimarea.  

 În 1950, J. B.Coleman a fost cel care a sistematizat și definit mecanismele de apărare a eului.  Conceptul,,mecanisme de aparare” a stârnit interesul multor cercetători, numărul documentelor consacrate acestora ajungând la 1169 între 1991-1995. Termenul ,,aparare” a apărut pentru prima data în 1894 , în ,,Die Abwehr-Neuropsychosen a€œarticol ce aparținea lui Freud și în care acesta voia ,, să fundamenteze o teorie psihologică a isteriei dobândite, a numeroaselor fobii și obsesii și a unor psihoze halucinatorii”. Freud folosea termenul de ,, psihonevroza” pentru a desemna o serie de afecțiuni în care conflictul psihic este determinant și în care etiologia este psihogenă. În viziunea lui Freud , simptomele întâlnite în cazul acestor afecțiuni sunt expresia simbolică a unor conflicte petrecute în prima copilărie. Având ca punct de plecare rolul apărării în cazul isteriei, Freud a încercat să identifice locul ocupat de diversele tipuri de apărare în celelalte psihonevroze. Astfel, în 1896 Freud publică ,,Noi observații asupra pshihonevrozelor de apărare a€œ , în care sublinia că apărarea este ,,centrul nucleic al mecanismului psihic răspunzător de respectivele nevroze"

Freud şi Jung... prieteni ? - seria psihanaliză

 Considerând că descoperirile sale experimentale furnizează o bază obiectivă pentru teoria freudiană a refulării, Jung i-a trimis lui Freud un exemplar din cartea sa "Cercetăƒri asupra asocierii de cuvinte" la publicarea acesteia , în 1906. Răspunsul entuziast al lui Freud l-a încurajat să meargă în martie 1907 la Viena ca să-l cunoască. S-au înțeles atât de bine, încât au discutat fără întrerupere vreme de treisprezece ore. Erau cu siguranță îndrăgostiți intelectualicește unul de celălalt, iar prietenia care s-a înfiripat între ei , amplificată mult grație corespondenței, a durat aproape șase ani.  

  

 Freud a fost impresionat de energia, entuziasmul și deplină implicare a lui Jung. S-a legat puternic de el, considerându-l "ajutorul cel mai capabil care mi s-a alăturat până acum" și văzând în el posobilul succesor la conducerea mișcării psihanalitice. Cu toate că nu avea decât 50 de ani când s-au cunoscut, Freud suferea, fiind oarecum ipohondru, de teamă superstițioasă că nu mai are de trăit decât doisprezece ani. Să-și asigure succesiunea, reprezenta, de aceea, cel mai imprortant lucru pentru el și astfel privind lucrurile, Jung era o excelentă alegere pentru acest rol. Avea o inteligență de mare clasă, era un psihiatru încununat de succes, lucrând într-unul din spitalele respectate din Europa și poate mai important ca orice nu era vienez și nu era evreu (ca Freud). Freud era foarte conștient că  există pericolul ca antisemitismul, asociat cu dezgustul opiniei publice privind concepția sa privind sexualitatea infantilă, să ducă la respingerea generalizată a psihanalizei, chiar la anihilarea ei, și speră că afilierea unui creștin elvețian de talia lui Jung să contribuie la salvarea mișcării  pe care o inițiase. 

  

 În ceea cel privea pe Jung, el dorea prietenia lui Freud atât din motive personale, cât și profesionale . Găsise în bărbatul mai varstic și mai experimentat un mentor, pe care propriul sau tata nu-l putuse întruchipa" îngăduiți-mi să mă bucur de prietenia dumneavoastră nu ca de una între egali, ci ca de aceea dintre tata și fiu", scria Jung imediat după prima lor întâlnire. În realitate Freud avea nevoie de un fiu nu mai puțin ca Jung de un tata. 

  

 Cu trecerea timpului, deosebirile dintre Jung și Freud au devenit tot mai greu de ascuns. Două dintre ipotezele de bază a lui Freud erau pentru Jung de neacceptat, anume : 1 motivația umană e de natură exclusiv sexuală și 2 psihicul inconștient este absolut personal și specific individului. Jung consideră acestea, dar și alte concepte ale lui Freud, reductive și prea limitate. Datorită părerilor diferite pe care le avea Jung  ruptură de Freud a devenit inevitabilă la începutul anului 1913.  

  

 Modul în care s-a sfârșit prietenia dintre Freud și Jung a fost tipic pentru amândoi. Pentru Jung, scopul vieții înseamnă să-ți împlinești potențialitatea proprie, să-ți urmezi propria percepție a adevărului, să devii o persoană completă. Acesta este țelul individuației cum a denumit-o mai târziu.   Cât despre Freud, el era absolut convins de corectitudinea propriilor teorii, asta îl făcea atât de intolerant față de orice sciziune, încât sfârșea de regulă prin a o provocă. Era un ciudat amalgam de autocrat și masochist așa cum admisese cândva în față lui Jung. 

Carl Gustav Jung (anii de studenţie) - seria psihanaliză

Jung s-a înscris la Universitatea din Basel în 1895. Luncru caracteristic pentru el , decizia pe care a luat-o, de a studia ştiinţele naturii şi medicina , n-a fost determinată atat de lecturi, cat de vise. Viaţa de student pare să fi avut asupra lui un efect eliberator, deopotriva cu moartea prematură a tatălui său, la 54 de ani, cand Carl nu avea decat 21 de ani ("în ce te priveste a murit la timp, comentase posomorâtă maică-sa") "Începusem să am acum o poftă nemăsurată pentru absolut tot. Stiam ce voiam şi imi urmaream scopul, am devenit totodată mai accesibil şi mai comunicativ."

O idee însuşită de la Heraclit avea să fie pentru Jung de o importanţă crucială ( aceea că toate fiinţele umane au tendinţa să se transforme în opusul lor. Heraclit denumise această tendinţă "enantiodromia"( a merge împotrivă). Jung o credea caracteristică tuturor sistemelor dinamice şi a descoperit in familia umană prima exemplificare : pe masură ce cresc, copii manifesta tendinţa de a compensa, in propria lor viaţă, eşecurile parinţilor. Luncrul acesta era în mod special evident la Jung însuşi, viaţa lui putând fi inţeleasă, în multe privinţe, ca un efort de a transforma in ceva bun carenţele tatalui său.

În vreme ce Paul Jung (tatăl) fusese spiritualiceşte lipsit de indrazneală, fară curiozitate intelectuală şi inclinat să accepte dogmele, avusese manifestări de imaturitate emoţională şi se eschivase în faţa chestiunilor majore ale propriei vieţi, Carl Jung urma să dea dovadă de curaj spiritual şi rigoare intelectuală, să se opuna dogmelor oriunde le-ar intâlni, să-şi petreaca viaţa dezvoltand noi tehnici de dezvoltare a personalităţii şi să se arate dispus de a se confrunta permanent cu toate chestiunile importante. Aceeaşi  tendinţa de compensare l-a facut sa devină pentru toata viaţa un gnosis (gr. gnostikos- cel care stie) al cărui unic scop a fost cunoaşterea realitaţii sufletului prin experienţă directă si prin revelaţii personale.

Pasiunea lui pentru invaţatură, care avea sa-l insoteasca toata viata, a devenit evidenta in anii studentiei rezultatul fiind ca si-a luat licenta in cel mai scurt timp prsibil. Iesind din izolarea lui sociala s-a alaturat filialei din Basel a societaţii sudenţeşti elvetiene Zofingia şi a inceput sa-si descopere darul de a influenta oamenii prin forta si originalitatea ideilor sale. Primul sau articol prezentat in cadrul societătii s-a intitulat, semnificativ, "Despre limitele stiintelor exacte" şi a fost un atac la adresa meterialismului infelxibil al oamenilor de stiinţă.

Într-o dezbatere ulterioara Jung avansa ideea ca sufletul, deşi imaterial trebuie să se dovedească susceptibil de investigaţie empirică.

Hotararea lui Jung de a deveni psihiatru a survenit catre sfarşitul studiilor sale medicale cand s-a cufundat în manualul de psihiatrie al lui Krafft-Ebing. Numai citind prefaţa a avut un asemenea soc încât inima a început să-i bată mai tare şi a trebuit să se ridice de pe scaun ca să tragă atanc aer  în piept. Jung spune că a văzut "într-o străfulgerare" că psihiatria pentru el e singura cale posiblă. Aici se află acel domeniu empiric comun atât realităţilor biologice, cât si celor spirituale, pe care-l cautasem peste tot şi nu-l găsisem nicăieri. Aici, în sfârsit, era locul unde ciocnirea dintre natură şi spirit devenea realitate

sursă: Anthony Stevens - Jung