ALFRED ADLER (1870-1937) a fost ca
mulţi alţi discipoli ai lui Freud, medic. Printre pacienţii lui s-au
numărat destul de mulţi artişti şi acrobaţi care i-au mărturisit că şi-au dobândit extraordinarele abilităţi
datorită efortului de a depăşi diferite handicapuri fizice manifestate în copilărie. Aceste mărturisiri au
făcut ca el să fie de acord cu Freud şi Jung în privinţa rolului important al primilor ani de viaţă în
formarea personalităţii.
Nu a fost niciodată în relaţii foarte apropiate cu Freud datorită tendinţei lui de a pune sub semnul
întrebării concepte şi principii ale psihanalizei pe care Freud şi ceilalţi discipoli le considerau clare şi de
necontestat. Reproşându-i deschis lui Freud că-l obligă să-şi desfăşoare activitatea în umbra lui, Adler
va fi eliminat în 1911 din Societatea Psihanalitică împreună cu întreg grupul lui de adepţi.
După despărţirea sa de Freud, Adler îşi va intitula propria teorie psihologie individuală şi va
contesta rolul dominant al energiilor sexuale în viaţa psihică.
O primă diferenţă faţă de psihanaliză este legată de ideea că adevăratele forţe determinante
responsabile de evoluţia psihică a individului sunt considerate a fi forţele sociale. O altă diferenţă faţă
de psihanaliză este dată de renunţarea lui Adler la a concepe personalitatea ca fiind alcătuită pe nivele
complet diferite de organizare. Individul, considera Adler, trebuie privit ca o fiinţă unică, indivizibilă care
nu poate fi înţeles în afara colaborării lui cu ceilalţi membri ai societăţii.
Comportamentul omului este orientat spre viitor, susţinea Adler, şi este determinat nu de instincte