Refularea - seria psihanaliză

Refularea  este primul mijloc de apărare al Eului studiat de Freud şi unul dintre termenii centrali ai psihanalizei alături de termenul de inconştient. Termenul de refulare a fost introdus în psihanaliză pe baza experienţei psihoterapeutice a lui Freud legată de isterie. Esenţa refulării nu constă decât în faptul de a îndeparta şi a menţine la distanţă faţă de conştient. Refularea şi inconştientul sunt corelative. Iată cum explică Freud studenţilor de la Universitatea Clark termenul de refulat: 

“Presupuneţi că în sala de conferinţe, în rândurile auditoriului calm şi atent, se gaseste totuşi un individ ce se comportă în aşa fel încât să mă deranjeze şi care, prin rasete necuviincioase, prin vorbărie sau bătând din picioare, mă tulbură. Voi declara că nu pot continua să profesez astfel zicând acestea , căţiva ascultători vigurosi se vor ridica şi, după o scurtă dispută, vor scoate personajul pe uşă. El va fi refulat şi voi putea să-mi continui conferinţa. Dar, pentru că tulburarea să nu se mai producă, în situaţia în care expulzatul ar încerca să reintre în sală, persoanele care mi-au venit în ajutor, vor merge să sprijine uşa cu scaunele lor, stabilind astfel un fel de rezistenţă.  Dacă se transpun acum în plan psihic evenimentele exemplului dat, deci dacă se presupune că sala de conferinţe este conştientul şi vestibulul inconştientul, vom avea o imagine destul de bună a refulării”. 

 Cu alte cuvinte Freud explică refularea ca fiind un proces psihic universal care ne apară de reprezentări pulsionale, gânduri sau imagini inadecvate, reprezentări care dacă nu ar fi refulate  ne-ar tulbura conştientul. Unele reprezentări refulate tind şi reuşesc să reapară în conştiinţă dar în manieră deformată (în general în vise), proces pe care Freud îl numeşte „întoarcerea refulatului”.

Mecanismele de apărare - seria psihanaliză

 Conceptul ,,mecanism de aparare” este unul din conceptele de bază ale psihanalizei, psihopatologiei. Apărut la S. Freud în studiile dedicate psihonevrozelor de apărare, acest concept își datorează celebritatea Annei Freud (fiica sa) ,care , pornind de la contribuțiile tatălui sau realizează o sinteză a datelor privind mecanismele de apărare descriind țintele și motivele apărării. 

 Mecanismele de apărare a eului ,în psihanaliză reprezintă ,,o serie reprezentativă de operații care se opun ruperii echilibrului și dezagregării individualității biopsihice” ( P.P. Neveanu -Dictionar de psihologie) Eul fiind socotit instanță ce asigură constanța individuală, mecanismele de apărare a eului se pun pe seamă sa deși nu au întotdeauna caracter conștient și sunt foarte diverse. 

    Cu privire la mecanismele de apărare ,Laplanche și Pontalis subliniau că ,, Apărarea într-un mod general, se referă la excitațiile interne (pulsiuni) și, electiv la acele reprezentări (amintiri, fantasme) de care pulsiunile sunt legate, la acele situații capabile să declanșeze excitația și în măsură în care această nu este compatibilă cu echilibrul și de aceea este dezagreabila pentru ea. 

 Afectele neplăcute, motivele sau semnalele de apărare pot fi deasemenea obiecte ale apărării. Procesele defensive se specializează ca mecanisme de apărare ,mai mult sau mai puțin integrate eului. Mecanismele de apărare ale eului deseori iau alura unor compulsiuni și operează cel puțin parțial în mod inconștient. De foarte multe ori conceptul de apărare este apropiat de cel de interdicție pentru evitarea dezechilibrului și neplăcerii. Ana Freud enumera ca mecanisme de apărare a eului refularea ,regresiunea, formația reducționala, izolarea , anularea retroactiva, proiecția , introiecția, reîntoarcerea spre sine, întoarcerea spre contrar, sublimarea.  

 În 1950, J. B.Coleman a fost cel care a sistematizat și definit mecanismele de apărare a eului.  Conceptul,,mecanisme de aparare” a stârnit interesul multor cercetători, numărul documentelor consacrate acestora ajungând la 1169 între 1991-1995. Termenul ,,aparare” a apărut pentru prima data în 1894 , în ,,Die Abwehr-Neuropsychosen a€œarticol ce aparținea lui Freud și în care acesta voia ,, să fundamenteze o teorie psihologică a isteriei dobândite, a numeroaselor fobii și obsesii și a unor psihoze halucinatorii”. Freud folosea termenul de ,, psihonevroza” pentru a desemna o serie de afecțiuni în care conflictul psihic este determinant și în care etiologia este psihogenă. În viziunea lui Freud , simptomele întâlnite în cazul acestor afecțiuni sunt expresia simbolică a unor conflicte petrecute în prima copilărie. Având ca punct de plecare rolul apărării în cazul isteriei, Freud a încercat să identifice locul ocupat de diversele tipuri de apărare în celelalte psihonevroze. Astfel, în 1896 Freud publică ,,Noi observații asupra pshihonevrozelor de apărare a€œ , în care sublinia că apărarea este ,,centrul nucleic al mecanismului psihic răspunzător de respectivele nevroze"

Freud şi Jung... prieteni ? - seria psihanaliză

 Considerând că descoperirile sale experimentale furnizează o bază obiectivă pentru teoria freudiană a refulării, Jung i-a trimis lui Freud un exemplar din cartea sa "Cercetăƒri asupra asocierii de cuvinte" la publicarea acesteia , în 1906. Răspunsul entuziast al lui Freud l-a încurajat să meargă în martie 1907 la Viena ca să-l cunoască. S-au înțeles atât de bine, încât au discutat fără întrerupere vreme de treisprezece ore. Erau cu siguranță îndrăgostiți intelectualicește unul de celălalt, iar prietenia care s-a înfiripat între ei , amplificată mult grație corespondenței, a durat aproape șase ani.  

  

 Freud a fost impresionat de energia, entuziasmul și deplină implicare a lui Jung. S-a legat puternic de el, considerându-l "ajutorul cel mai capabil care mi s-a alăturat până acum" și văzând în el posobilul succesor la conducerea mișcării psihanalitice. Cu toate că nu avea decât 50 de ani când s-au cunoscut, Freud suferea, fiind oarecum ipohondru, de teamă superstițioasă că nu mai are de trăit decât doisprezece ani. Să-și asigure succesiunea, reprezenta, de aceea, cel mai imprortant lucru pentru el și astfel privind lucrurile, Jung era o excelentă alegere pentru acest rol. Avea o inteligență de mare clasă, era un psihiatru încununat de succes, lucrând într-unul din spitalele respectate din Europa și poate mai important ca orice nu era vienez și nu era evreu (ca Freud). Freud era foarte conștient că  există pericolul ca antisemitismul, asociat cu dezgustul opiniei publice privind concepția sa privind sexualitatea infantilă, să ducă la respingerea generalizată a psihanalizei, chiar la anihilarea ei, și speră că afilierea unui creștin elvețian de talia lui Jung să contribuie la salvarea mișcării  pe care o inițiase. 

  

 În ceea cel privea pe Jung, el dorea prietenia lui Freud atât din motive personale, cât și profesionale . Găsise în bărbatul mai varstic și mai experimentat un mentor, pe care propriul sau tata nu-l putuse întruchipa" îngăduiți-mi să mă bucur de prietenia dumneavoastră nu ca de una între egali, ci ca de aceea dintre tata și fiu", scria Jung imediat după prima lor întâlnire. În realitate Freud avea nevoie de un fiu nu mai puțin ca Jung de un tata. 

  

 Cu trecerea timpului, deosebirile dintre Jung și Freud au devenit tot mai greu de ascuns. Două dintre ipotezele de bază a lui Freud erau pentru Jung de neacceptat, anume : 1 motivația umană e de natură exclusiv sexuală și 2 psihicul inconștient este absolut personal și specific individului. Jung consideră acestea, dar și alte concepte ale lui Freud, reductive și prea limitate. Datorită părerilor diferite pe care le avea Jung  ruptură de Freud a devenit inevitabilă la începutul anului 1913.  

  

 Modul în care s-a sfârșit prietenia dintre Freud și Jung a fost tipic pentru amândoi. Pentru Jung, scopul vieții înseamnă să-ți împlinești potențialitatea proprie, să-ți urmezi propria percepție a adevărului, să devii o persoană completă. Acesta este țelul individuației cum a denumit-o mai târziu.   Cât despre Freud, el era absolut convins de corectitudinea propriilor teorii, asta îl făcea atât de intolerant față de orice sciziune, încât sfârșea de regulă prin a o provocă. Era un ciudat amalgam de autocrat și masochist așa cum admisese cândva în față lui Jung. 

Carl Gustav Jung (anii de studenţie) - seria psihanaliză

Jung s-a înscris la Universitatea din Basel în 1895. Luncru caracteristic pentru el , decizia pe care a luat-o, de a studia ştiinţele naturii şi medicina , n-a fost determinată atat de lecturi, cat de vise. Viaţa de student pare să fi avut asupra lui un efect eliberator, deopotriva cu moartea prematură a tatălui său, la 54 de ani, cand Carl nu avea decat 21 de ani ("în ce te priveste a murit la timp, comentase posomorâtă maică-sa") "Începusem să am acum o poftă nemăsurată pentru absolut tot. Stiam ce voiam şi imi urmaream scopul, am devenit totodată mai accesibil şi mai comunicativ."

O idee însuşită de la Heraclit avea să fie pentru Jung de o importanţă crucială ( aceea că toate fiinţele umane au tendinţa să se transforme în opusul lor. Heraclit denumise această tendinţă "enantiodromia"( a merge împotrivă). Jung o credea caracteristică tuturor sistemelor dinamice şi a descoperit in familia umană prima exemplificare : pe masură ce cresc, copii manifesta tendinţa de a compensa, in propria lor viaţă, eşecurile parinţilor. Luncrul acesta era în mod special evident la Jung însuşi, viaţa lui putând fi inţeleasă, în multe privinţe, ca un efort de a transforma in ceva bun carenţele tatalui său.

În vreme ce Paul Jung (tatăl) fusese spiritualiceşte lipsit de indrazneală, fară curiozitate intelectuală şi inclinat să accepte dogmele, avusese manifestări de imaturitate emoţională şi se eschivase în faţa chestiunilor majore ale propriei vieţi, Carl Jung urma să dea dovadă de curaj spiritual şi rigoare intelectuală, să se opuna dogmelor oriunde le-ar intâlni, să-şi petreaca viaţa dezvoltand noi tehnici de dezvoltare a personalităţii şi să se arate dispus de a se confrunta permanent cu toate chestiunile importante. Aceeaşi  tendinţa de compensare l-a facut sa devină pentru toata viaţa un gnosis (gr. gnostikos- cel care stie) al cărui unic scop a fost cunoaşterea realitaţii sufletului prin experienţă directă si prin revelaţii personale.

Pasiunea lui pentru invaţatură, care avea sa-l insoteasca toata viata, a devenit evidenta in anii studentiei rezultatul fiind ca si-a luat licenta in cel mai scurt timp prsibil. Iesind din izolarea lui sociala s-a alaturat filialei din Basel a societaţii sudenţeşti elvetiene Zofingia şi a inceput sa-si descopere darul de a influenta oamenii prin forta si originalitatea ideilor sale. Primul sau articol prezentat in cadrul societătii s-a intitulat, semnificativ, "Despre limitele stiintelor exacte" şi a fost un atac la adresa meterialismului infelxibil al oamenilor de stiinţă.

Într-o dezbatere ulterioara Jung avansa ideea ca sufletul, deşi imaterial trebuie să se dovedească susceptibil de investigaţie empirică.

Hotararea lui Jung de a deveni psihiatru a survenit catre sfarşitul studiilor sale medicale cand s-a cufundat în manualul de psihiatrie al lui Krafft-Ebing. Numai citind prefaţa a avut un asemenea soc încât inima a început să-i bată mai tare şi a trebuit să se ridice de pe scaun ca să tragă atanc aer  în piept. Jung spune că a văzut "într-o străfulgerare" că psihiatria pentru el e singura cale posiblă. Aici se află acel domeniu empiric comun atât realităţilor biologice, cât si celor spirituale, pe care-l cautasem peste tot şi nu-l găsisem nicăieri. Aici, în sfârsit, era locul unde ciocnirea dintre natură şi spirit devenea realitate

sursă: Anthony Stevens - Jung

Viaţa lui Carl Gustav Jung - seria psihanaliză

Carl Gustav Jung (1875-1961), elveţian de origine, a fost fiul unui pastor. Copilăria lui nu a fost

una lipsită de probleme, de aceea Jung va acorda perioadei copilăriei o atenţie cel puţin la fel de mare

ca şi Freud. Conflictele repetate dintre părinţi urmate de o suficient de lungă şi neaşteptată internare a

mamei într-un spital, urmată de rămânerea lui în grija tatălui, un om cu un psihic slab, l-au făcut pe Jung

să nu mai aibă mult timp încredere în mamă şi, prin generalizare, în femei.

Un alt eveniment pe care micul Jung l-a resimţit acut la o vârstă ceva mai mare a fost pierderea

de către tată a credinţei în existenţa lui Dumnezeu. Conflictul dintre slujba tatălui (pastor) şi pierderea

de către acesta a credinţei a făcut ca Jung să se îndepărteze de religia creştină şi să se apropie în timp

de concepţia despre Dumnezeu pe care o pun în joc teoriile gnostice, oculte

Un al treilea eveniment important întâmplat în copilărie i-a relevat lui Jung pentru prima oară

potenţialul distructiv dar şi vindecător al autosugestiei. Lovit de un alt copil, Jung s-a lovit cu capul de o

piatră şi instantaneu a gândit că nu va mai trebui să meargă la şcoală. Manifestarea unei reale

slăbiciuni psihice şi fizice l-au convins pe tatăl lui Jung că fiul lui nu va mai putea merge la şcoală.

Această stare de lucruri s-a menţinut un timp, până când Jung l-a auzit pe tatăl lui spunându-i unui prieten că este îngrijorat de soarta care-l aşteaptă pe copilul lui, deoarece el nu este un om bogat şi în

condiţiile în care nu frecventează şcoala, fiul lui nu are nici un viitor.

În acel moment, îşi aminteşte viitorul psihiatru, speriat de spusele tatălui, Jung decide că boala

trebuie alungată. Se retrage în cameră şi încearcă să citească, leşină, încearcă din nou, iar leşină, până

când starea de slăbiciune va dispărea definitiv. Regăsim în acest eveniment timpuriu, curajul de mai

târziu cu care Jung, asemenea lui Freud, va începe o îndelungată muncă de autoanaliză.

Jung va atrage atenţia asupra pericolelor reale pe care le presupune un astfel de proces de

autoanaliză care cere sondarea unor adâncimi ale inconştientului ce pot afecta normalitatea psihică a

celui care se încumetă la acest lucru.

A urmat cursurile facultăţii de medicină fiind atras în aceeaşi măsură şi de ştiinţele naturii. Când

întâmplător a citit o carte de psihiatrie, i-a devenit clar că în efortul de cercetare a complexităţii psihicului

uman pot fi reunite atât interesul lui pentru medicină cât şi cel pentru ştiinţele naturii.

După absolvire a lucrat sub conducerea cunoscutului psihiatru Bleuler la sanatoriul de la

Burghölzli. Interesat de ideile psihanalitice, Bleuler l-a însărcinat pe Jung să facă o prezentare a cărţii lui

Freud „Interpretarea viselor” pentru personalul spitalului. Fascinat de cartea de vise a lui Freud, Jung va

deveni într-o primă fază un adept fidel al psihanalizei şi preferatul lui Freud.

Deşi în 1911 Bleuler, şeful lui Jung a renunţat dezamăgit la statutul de membru al Societăţii

Psihanalitice considerând că Freud duce o politică de tipul „Cine nu e cu noi este împotriva noastră” mai

potrivită pentru o grupare religioasă sau politică decât adecvată scopurilor ştiinţifice, Jung a rămas fidel

lui Freud.

Despre Sigmund Freud - seria psihanaliză

Încă din copilărie, Freud a beneficiat din partea părinţilor săi de o grijă deosebită şi de o educaţie

atentă. Deşi săraci, părinţii lui Freud i-au rezervat o cameră separată pentru studiu şi au mers cu

sacrificiul până acolo încât au renunţat la pianul la care sora lui Freud lua lecţii numai pentru ca acesta

să nu fie distras de la studiu. Astfel, nu este de mirare faptul ca Freud a fost tot timpul un elev eminent

şi că a putut să spere în mod legitim la o carieră de excepţie.

Deşi va urma cursuri de anatomie şi fiziologie la Viena, Freud va afirma că nu a simţit o atracţie

deosebită pentru poziţia de doctor ci doar o imensă dorinţă de cunoaştere, dar nu orice fel de

cunoaştere. Freud a respins cunoaşterea prin speculaţie proprie filosofiei şi, într-o oarecare măsură, şi

teologiei, optând pentru cunoaşterea naturii, îndeosebi a complexei naturi umane.

Faţă de profesorii întâlniţi la facultate Freud a avut o interesantă atitudine ambivalentă. Spre

exemplu, deşi a lucrat sub îndrumarea lui Carl Claus două sezoane în laboratorul de biologie marină de

la Triest disecând răbdător ţipari pentru a găsi dovezi care să infirme ipoteza hermafroditismului lor, nu

va găsi loc pentru acest profesor în amintirile sale. În schimb, Ernst Brücke, profesor sub îndrumarea

căruia Freud va descifra tainele sistemului nervos, va deveni una din primele figuri paterne faţă de care

Freud va dezvolta puternice sentimente filiale.

La moartea lui, în 1892, Freud va pune numele Ernst celui de-al patrulea copil al lui. De altfel,

Freud a decis să pună nume copiilor lui după numele oamenilor care l-au susţinut şi pe care i-a admirat.

Primul copil, Matilde, a primit numele după cel al soţiei lui Breuer, protectorul lui timp de mai mulţi ani,

cel de-al doilea, Martin, după numele marelui psihiatru francez Charcot, etc.

Am accentuat pe ambivalenţa atitudinii lui Freud faţă de oamenii cu care a venit în contact pentru

a sublinia complexitatea personalităţii părintelui psihanalizei. Firea lui Freud pare să fi fost una a

contrastelor. El însuşi afirma că pentru buna desfăşurare a vieţii lui emoţionale a avut întotdeauna

nevoie de un prieten intim pe care să-l iubească necondiţionat şi de un duşman pe care să-l urască.

După ce şi-a luat diploma în 1881, din cauza sărăciei şi a dorinţei de a se putea căsători, (a

trebuit să aştepte patru ani departe de logodnica sa), Freud trebuit să renunţe nu fără regrete la

atmosfera confortabilă a laboratorului de cercetare neurologică a lui Brücke şi, la sfatul acestuia, a

ocupat în 1882 un post inferior la Spitalul General din Viena, etapă necesară în pregătirea pentru

practica privată.

La Spitalul general a rămas trei ani, timp în care a urcat încet treaptă cu treaptă de la Aspirant

(asistent clinic), la Secund, apoi Secund senior pentru a ajunge în final la titlul de Privatdozent. Ultimul

grad era onorific, nu aducea bani, dar permitea practica privată şi o carieră didactică în viitor.

Un eveniment deosebit de important în viaţa lui Freud şi în procesul de constituire a psihanalizei

l-a constituit prietenia cu Josef Breuer (1842-1925), un psihiatru adept al hipnozei ca mijloc de tratare a

bolilor psihice.

sursă: Cătalin Dirţu, curs de istoria psihologiei, Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iaşi

Psihanaliza - scurtă introducere

După cum vă puteţi da seama şi din titlu acest articol prezintă pe scurt paradigma psihanalitică . Vor urma o serie de articole în care voi încerca să explic detaliat principalele concepte ale psihanalizei cum ar fi de exemplu mecanismele de aparăre ale Eului. Nu ii voi uita nici pe principalii precursori ai psihanalizei cum ar fi Jung şi Adler, voi scrie despre diferenţele dintre psihanaliza freudiană (S. Freud cel care a inventat psihanaliza) şi cea pracricată de marii disidenţi C.G. Jung si A. Adler.

În primul rând bazele psihanalizei au fost puse de de medicul vienez Sigmund Freud (1856-1939). La început multe dintre principiile şi conceptele postulate au şocat o mare parte din populaţie. Teoria psihanalitică nu a apărut ca o reacţie împotriva structuralistului(ca funcţionalismul), ci ca urmare a cercetărilor din neurologie şi medicină.

Scopul psihanalizei era de a înţelege şi trata comportamentele anormale. Conceptul central al psihanalizei a fost incoştientul. În opinia lui Freud controlul primar al comportamentului nu se face prin raţiune şi procese conştiente, ci prin impulsurile şi tendinţele ascunse în inconştient.

Pentru Freud viaţa noastră nu este dominată de conştiinţă ci de forţele care operează în inconştient, cum ar fi de exemplu impulsurile sexuale inconştiente. Prin teoria psihanalitică Freud a încercat să explice cele mai multe dintre comportamentele umane.

Există o parte a minţii de care suntem conştienţi, numită conştient. Dar există şi anumite informaţii car sunt temporar uitate, dar care pot fi aduse uşor în conştiinţă atunci când este necesar: preconştientul. Sub acestea se află un stratul profund al inconştientului. În această zonă sunt ascunse conflictele şi traumele acumulate în prima parte a vieţii. Inconştientul este cel care influenţează comportamentul şi emoţiile, cauzând deseori tulburări severe.

Perioada în care Freud a elaborat teoria psihanalitică a fost marcată de explicaţiile deterministe, astfel încât demersul său constă în extinderea determinismului la viaţa psihică sub forma cauzalităţii absolute. Bazându-se pe analiza a nenunărate cazuri patologice şi normale Freud afirmă, pentru prima oară în mod categoric, că în viaţa psihică nu există nimic arbitrar, nimic întâmplător şi nedeterminat, astfel încât cele mai nesemnificative gesturi, cuvinte, emoţii au fie o cauză conştientă, fie de cele mai multe ori o cauză inconştientă.

Funcţionalismul - prima şcoala de psihologie americană

Funcţionalismul a apărut că o reacţie la structuralism. Constituirea funcţionalismului a reprezentat naşterea primei şcoli psihologice cu adevărat americane. Dacă structuralismul a fost importat de Titchener din germania , funcţionalismul s-a dezvoltat în America în legătură strânsă cu spiritul specific orientat spre util, practic, funcţional. Reproşand structuraliştilor faptul că practică o psihologie prea ştiinţifică (erau preocupaţi doar de găsirea elementelor ce compun psihicul) funcţionaliştii au încercat să evidenţieze partea dinamică a psihicului încercând să răspundă la întrebarea "ce face acest psihic şi cum funcţionează el?"

Psihologia funcţionalistă s-a preocupat de descoperirea funcţiilor psihice şi a modului în care acestea sunt puse la lucru în procesele adaptării la mediu.

William James (1842-1910)  este considerat un important precursor al funcţionalismului. În 1871, împreună cu C Wright şi Ch. Pierce W. James a fondat "Clubul Metafizic" în interiorul căruia trebuia dezbătută soarta metafizicii în epoca lui Darwin.

W. James a fost influenţat de Chales Darwin care consideră că printr-un proces de selecţie naturală vor fi favorizate şi transmise de la o generaţia la altă acele caracteristici ale organismelor care servesc la o mai bună funcţionare. De exemplu caracteristici fizice că formă ghearelor, mărimea ochilor etc. au fost transmise mai departe deoarece au avut o funcţie utilă. William James consideră că psihicul uman mai exact conştiinţa umană a avut o funcţie utilă altfel nu era necesară dezvoltarea ei. James susţine că gândirea conştientă permite oamenilor să facă alegeri raţionale dândule posibilitatea să supravieţuiască de la o generaţie la alta. 

Cu alte cuvinte, funcţionaliştii au fost preocupaţi mai mult de motivul pentru care apare un comportament şi mai puţin de  studierea comportamentului proriu-zis aşa cum au făcut behavioriştii.

Funcţionalismul este ştiinţa relaţiilor psihofiziologice al carii obiect este interacţiunea totală dintre organism şi mediu. Psihologia funcţionalistă include toate funcţiile psihice şi corporale deoarece nu face o distincţie clară între psihic şi organism, considerând că ele nu sunt două părţi separate ci aparţin aceleiaşi ordini ceea ce permite comunicarea rapidă a uneia cu alta.

Structuralismul

 Edward Tichener (1867-1927) a dezvoltat o nouă direcție de studiu în psihologie, cunoscută sub numele de structuralism, care indirect a fost atribuit lui Wundt. Structuralismul se bazează pe metodă introspecție . Cu alte cuvinte , subiecții încercau să cunoască conținutul propriilor experiențe  conștiente, făcând analiză elementelor componente. Subiecții erau antrenați să facă o descriere cât mai obiectivă a propriei experiențe (să relateze percepțiile imediate ale unui eveniment fără a adaugă elemente subiective derivate cunoștințele proprii.(Havarneanu,2005) 
  
 Curentul a avut influențe puternice în psihologie, dar se pot constată și limite. În primul rând este criticată metodă folosită ( introspecția) . Când un subiect realizează introspecția propriilor acte conștiente el determină schimbări ale acestei experiențe. Fiecare act de introspecție modifică multe dintre experiențele conștiente. Altă limită este faptul că mai mulți cercetători care au aplicat independent metodă introspecției au obținut rezultate diferite . Cam prin anii 30 psihologii începeau să renunțe la structuralism făcând loc la alte paradigme "mult mai științifice". 
  
 Introspecția nu putea constitui pentru multă vreme obiectul psihologiei. Și dacă a ieșit din propriile-i cadre, această s-a datorat nu eforturilor cercetătorilor de a cunoaște adevărul, ci nevoilor practice ale oamenilor.  
  
 Psihologia nu trebuia doar să creceteze și să experimenteze, ci să și consilieze, să educe, să reeduce. Ea trebuia să investigheze nu numai oameni normali, conștienți, ci și blonavi ai căror conștiință era alterată. La aceștia din urmă metodă introspecției nu avea niciun rezultat. În felul acesta s-a realizat că viață psihică interioară funcționează pe mai multe niveluri, niveluri care devin mai târziu obiect de cercetare pentru alți cercetători pasionați de psihic cu ar fi de exemplu psihanaliștii. (Zlate, 2000)
  
  

Wilhem Wundt (1832-1920) - Naşterea psihologiei ca ştiinţă

 Wundt a făcut studii complexe de anatomie, fiziologie, fizică, chimie, și medicină. A studiat o scurtă perioadă de timp fiziologia cu Johannes Muller și după ce și-a luat doctoratul în fiziologie în 1856, a devenit asistentul lui Helmholtz la Heidelberg, din 1858, până în 1864.  
  
 Acest curs al evenimentelor îl îndreptă pe Wundt mai mult spre o strălucită carieră de fiziolog. Wundt folosește pentru prima data termenii de psihologie experimentală în cartea sa "Contribuții la teoria percepției". Această carte împreună cu "Elemente de psihofizică" a lui Fechner, publicată în 1860, sunt considerate că marcatoare a începutului noii științe, psihologia. 
  
 O carte și mai importantă este publicată de Wundt în 19863 "Prelegeri despre sufletul oamenilor și al animalelor" care conține o serie de probleme ce vor fi în atenția psihologilor experimentaliști o bună perioadă de timp . 
  
 În 1867 a ținut un curs de psihologie fiziologică la Heidelberg, curs care a stat la baza cărții "Principii ale psihologiei fiziologice"(1873 partea1 , 1874partea 2) , cartea este considerată de mulți psihologi ca fiind cea mai importantă din istoria psihologiei. În această carte Wundt are ca scop delimitarea unui nou domeniu al științei, susținând că pshologia trebuie să fie o știință de laborator cu propriile concepte și metode experimentale.  
  
 Perioadă cea mai importantă în carieră lui Wundt începe în 1879 când a fost numit profesor de filosofie la Leipzig. Aici pune bazele vestitului laborator de Psihologie Experimentală . Laboratorul lui Wundt a atras un mare număr de studenți din Europa chiar și din România făcând ca nouă știință să înceapă să se dezvolte. 
  
 În concluzie, Wundt, fără rezerve, poate fi numit psiholog fondator al psihologiei.  
   

Apariţia Psihologiei

 Psihologia a cunoscut transformări profunde de-a lungul timpului . Din punct de vedere etimologic cuvântul "psihologie" provine din limba greacă și este format din particulele "psyche"(suflet) și  logos (cu sensul de știință) . Știind acestea putem da o prima definiție foarte simplă psihologiei ( știință care se ocupă cu studiul sufletului). 
 În perioadă renașterii, un discipol al lui Luther, Melachton folosește cuvântul "psihologie". Ch. Wolff (1679-1754) preia termenul și îl folosteste în opoziție cu termenul de metafizică . 
  
 La Aristotel se poate vorbi de o prima tratare sistematică a psihologiei în cartea sa " Despre suflet ", care conține o trecere în revistă a principalelor contribuții teoretice a cugetărilor de până la el : Thales, Platon, Anaxagoras, Empedocle. Într-un capitol al cărții vorbește despre existența sufletului, formulare similară a ceea ce numim noi astăzi personalitate, iar în altul vorbește despre posibilitățile de percepție senzorială (auz, văz, gust, miros, pipăit). Continuă cu dezbateri despre reprezentare, inteligență, cunoaștere, voința și afectivitate. De remarcat este faptul că anaziand memoria stabilește trei legi de asociație  ( contiguitate, asemănare și contrast. Teoriile despre formă și materie aparținând lui Aristotel au avut mai târziu formulări asemănătoare la unii dintre reprezentanții gestaltismului. 
  
 După evul mediu, vremuri dominate de dogmatism și misticism, în renaștere se ajunge la o schimbare subtilă. Interpreții lui Aristotel sunt înlocuiți de empiriști, opozanți ai autorității că sursă de cunoaștere. 
  
 Dintre curentele filosofice, empirismul critic, materialismul științific au jucat un rol important în progresul studiilor psihologice. 
  
 Apare Psihofizică în Germania , J. F Herbart scrie o carte de psihologie științifică în care a căutat să aplice matematica la studiul vieții psihice.  E. H. Weber încearcă să realizeze trecerea de la fiziologie la psihologie prin cercetări asuprea senzațiilor, în special a celor tactile și vizuale. Gustav Fechner deduce matematic o lege mai precisă: senzația crește direct proporțional cu logaritmul excitației. 
 Rolul decisiv în construirea psihologiei experimentale l-a avut psihologul german Wilhem Wundt. Acesta elaborează la Leipzig primul laborator de psihologie experimentală (1879 dar unii autori suntin că a apărut în 1875). Wundt este considerat fondatorul psihologiei științifice. 
  
 sursă:  Cosmovici, A. , 1996, Psihologie Generală, Ed.Polirom, Iași