 |
Gestaltiştii au pus în centrul preocupărilor procesul perceptiv. Poziţia lor s-a conturat ca o revoltă
împotriva atomismului psihologic impus de structuralismul lui Wundt. Psihologii gestaltişti s-au referit la
sistemul lui Wundt ca la o psihologie cărămidă-mortar cu elemente (cărămizi), ţinute împreună de
mortarul procesului de asociaţie. Experienţa noastră imediată nu este una a senzaţiilor disparate ci una
perceptivă, unitară. Dacă privim pe fereastră avem percepţia unitară a unor copaci şi a cerului, fără a avea conştiinţa senzaţiilor ce compun această percepţie.
Filosofia aprioristă kantiană a fost cea care i-a influenţat cel mai mult pe gestaltişti. Kant afirma că procesul perceptiv nu constă într-o imprimare pasivă şi o combinare a elementelor senzoriale, ci într-o organizare activă a acestor elemente într-o experienţă unitară şi coerentă. Responsabile pentru această organizare a datelor senzoriale sunt, după Kant, două forme a priori, forme înnăscute ale conştiinţei, anume spaţiul şi timpul.
O influenţă directă asupra şcolii gestaltiste au avut-o şi noile dezvoltări din domeniul fizicii. La
sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX fizicienii s-au îndepărtat tot mai mult de concepţia
atomistă, acceptând noţiunea de câmp de forţe. Pe de altă parte, fizicianul Ernst Mach (1838-1916) a
inclus printre senzaţii şi forma spaţială (ex. figurile geometrice) şi forma temporală (ex. melodia)
considerate independente de elementele lor, iar Christian von Ehrenfels (1859-1932), considerat de
mulţi drept cel mai important predecesor al gestaltismului (deşi psihologii gestaltişti neagă această
influenţă) a vorbit de calităţi structurale (gestalt qualitäten), care nu pot fi explicate în termenii
combinaţiilor dintre tipurile tradiţionale de senzaţii.
Gestaltismul începe odată cu publicarea în 1912 a cercetărilor lui Max Wertheimer (1880-1943)
asupra percepţiei mişcării aparente, aşa numitul fenomen psi. Două lumini care se aprind rapid una
după alta şi sunt destul de aproape una de cealaltă vor da senzaţia de mişcare, iar două lumini
apropiate aprinse în acelaşi timp vor da senzaţia de linie luminoasă continuă. Atât mişcarea cât şi
continuitatea nu sunt reale, ci iluzorii.
Aceste descoperiri astăzi considerate banale au constituit baza criticii sistemului atomist al lui
Wundt. Percepţia nu poate fi explicată în termenii însumării de elemente senzoriale individuale. După
Wertheimer, mişcarea aparentă nu are nevoie de explicare. Ea există pur şi simplu ca percepţie şi nu
poate fi redusă la nici un alt element mai simplu. Organizarea perceptuală este spontană şi inevitabilă
afirmă Wertheimer datorită faptului că este determinată de principii precum principiul formei bune, al
proximităţii, al similarităţii sau al completitudinii. Implicarea simultană a acestor principii face accesibilă
explicarea fenomenului de constantă perceptivă. Psihologii gestaltişti au folosit existenţa acestui
fenomen de constantă a percepţiei ca pe un argument central în critica psihologiei asociaţioniste.
Deşi Kurt Koffka (1886-1941) a fost cel mai productiv dintre gestaltişti şi a fost primul care a făcut
cunoscut gestaltismul în America printr-un articol scris în 1922, Wolfgang Köhler (1887-1967), cel mai
tânăr dintre gestaltişti a devenit cel mai bine cunoscut în SUA. Cărţile lui, foarte bine scrise, au
prezentat cel mai bine principiile şi obiectivele psihologiei gestaltiste.
În 1913, Köhler a început să studieze comportamentul inteligent al cimpanzeilor în insula Tenerife
din arhipelagul Canare. Din cauza izbucnirii primului război mondial, el a fost forţat să rămână pe
această insulă timp de 7 ani, rezultatul observaţiilor lui asupra cimpanzeilor caracterizându-se în
volumul “Inteligenţa maimuţelor” (Mentality of Apes). În acord cu concepţia gestaltistă asupra percepţiei
Köhler a interpretat rezultatele observaţiilor sale asupra comportamentului inteligent al cimpanzeilor în
termenii situaţiei înţeleasă ca un întreg şi a relaţiilor dintre stimulii diferiţi pe care acea situaţie îi conţine.
Rezolvarea problemei ţine de restructurarea întregului câmp perceptiv, iar această restructurare
ce conduce la o nouă “configuraţie” a întregului a fost numită de Köhler, intuiţie. De exemplu, dacă
cimpanzeul este în cuşcă, o banană este plasată în afara cuştii astfel încât cimpanzeul să n-o poată
ajunge, dar există un băţ plasat în apropiere de barele cuştii, banana şi băţul vor fi văzute ca fiind părţi
ale aceleiaşi situaţii şi cimpanzeul va rezolva rapid problema trăgând banana în cuşcă cu ajutorul
băţului.
Dacă însă băţul este plasat în spatele cimpanzeului, cele două obiecte (banana şi băţul) nu vor
mai fi văzute ca făcând parte din aceeaşi situaţie şi, în aceste condiţii, o restructurare a câmpului
perceptiv este absolut necesară pentru ca cimpanzeul să poată rezolva corect problema. Altfel spus,
este necesar să fie percepute noi relaţii între elementele unei situaţii astfel încât să apară intuiţia. Pus
într-o situaţie complexă în care trebuiau unite două beţe pentru a ajunge la banană, cimpanzeul Sultan
a rezolvat problema după mai mult de o oră de încercări nereuşite.
Pe baza acestor studii, Köhler a putut critica experimentele lui Thorndike şi mai târziu pe cele ale
behavioriştilor. Montajul experimental realizat de Thorndike este, după Köhler artificial, departe de
situaţia naturală cu care se confruntă animalul în mediul lui de viaţă. Animalul este obligat să acţioneze
orbeşte deoarece elementele situaţiei în care este introdus nu pot fi percepute de el alcătuind un întreg
şi de aceea singura lui posibilitate de a rezolva problema este să avanseze comportamente de tip
încercare-eroare.
Transferând aceste constatări la om, Werthaimer în lucrarea sa “Gândirea productivă” va susţine
că profesorii trebuie să prezinte o problemă elevilor în aşa fel încât situaţia problematică să poată fi
percepută ca un întreg. Înţelegerea şi, legat de aceasta, rezolvarea problemei, depind de această
percepţie unitară. Ascunderea soluţiei în spatele unor informaţii ce nu pot fi gândite împreună ca
alcătuind un tot va bloca apariţia intuiţiei şi va determina apariţia unor comportamente haotice de
rezolvare a problemei.
La început ideile gestaltiste au fost primite în S.U.A. cu prea puţin entuziasm, deoarece psihologii
gestaltişti criticau structuralismul lui Wundt, o teorie care la acel timp era deja depăşită în America. Abia
când gestaltismul şi-a găsit o ţintă mai adecvată behaviorismul, influenţa lui în America a început să
crească.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu