Alfred Adler - 1870-1937

ALFRED ADLER (1870-1937) a fost ca

 mulţi alţi discipoli ai lui Freud, medic. Printre pacienţii lui s-au

numărat destul de mulţi artişti şi acrobaţi care i-au mărturisit că şi-au dobândit extraordinarele abilităţi

datorită efortului de a depăşi diferite handicapuri fizice manifestate în copilărie. Aceste mărturisiri au

făcut ca el să fie de acord cu Freud şi Jung în privinţa rolului important al primilor ani de viaţă în

formarea personalităţii.

Nu a fost niciodată în relaţii foarte apropiate cu Freud datorită tendinţei lui de a pune sub semnul

întrebării concepte şi principii ale psihanalizei pe care Freud şi ceilalţi discipoli le considerau clare şi de

necontestat. Reproşându-i deschis lui Freud că-l obligă să-şi desfăşoare activitatea în umbra lui, Adler

va fi eliminat în 1911 din Societatea Psihanalitică împreună cu întreg grupul lui de adepţi.

După despărţirea sa de Freud, Adler îşi va intitula propria teorie psihologie individuală şi va

contesta rolul dominant al energiilor sexuale în viaţa psihică.

O primă diferenţă faţă de psihanaliză este legată de ideea că adevăratele forţe determinante

responsabile de evoluţia psihică a individului sunt considerate a fi forţele sociale. O altă diferenţă faţă

de psihanaliză este dată de renunţarea lui Adler la a concepe personalitatea ca fiind alcătuită pe nivele

complet diferite de organizare. Individul, considera Adler, trebuie privit ca o fiinţă unică, indivizibilă care

nu poate fi înţeles în afara colaborării lui cu ceilalţi membri ai societăţii.

Comportamentul omului este orientat spre viitor, susţinea Adler, şi este determinat nu de instincte

biologice, ci de scopuri. Scopul ultim spre care tind toate fiinţele umane este obţinerea superiorităţii

personale. Pentru atingerea acestui scop individul încearcă să-şi dezvolte continuu potenţialul său unic

dar întreg acest efort poate fi direcţionat nu numai într-un sens constructiv, ci şi într-un sens distructiv,

dacă persoana angajată în acest efort urmăreşte exploatarea şi dominarea celorlalţi.

După Adler, numai persoanele nevrotice aleg această cale de obţinere a superiorităţii personale.

Oamenii normali urmăresc dezvoltarea potenţialului lor nu profitând de ceilalţi ci pe baza cooperării cu

ceilalţi, contribuind la realizarea binelui comun. Necesitatea cooperării este impusă de însăşi evoluţia

speciei. Simpatizant al ideilor marxiste, Adler a crezut în tendinţa ultimă a speciei umane de a crea o

societate perfectă.

Doctrina supracompensării elaborată de Adler se referă la tendinţa indivizilor care au suferit un

handicap de a depune un efort disproporţionat de mare pentru depăşirea acelui handicap.

Supracompensarea este legată strâns de conceptul de protest masculin prin care Adler descrie

comportamentul de compensare legat prin tradiţie de comportamentul masculin caracterizat de

independenţă, forţă, dominanţă.

La polul opus, introducând termenul de inferioritate organică, Adler a avut în vedere

comportamentul de renunţare, submisiv, pasiv şi dependent legat de comportamentul feminin. Simpla

prezenţă a unui handicap nu reprezintă şi garanţia apariţiei unui comportament de compensare sau

supracompensare, deoarece nu handicapul este cel ce produce prin el însuşi energie pentru procesul

de compensare, ci atitudinea faţă de handicap este cea care determină declanşarea procesului.

Individul poate la fel de bine să-şi ignore handicapul sau la fel de bine poate să-şi dorească depăşirea

lui.

Implicând forţele sociale în determinarea evoluţiei psihice a individului, teoria lui Adler a mai fost

numită şi psihanaliză socială.