joi, 8 august 2013

Stadiile dezvoltării inteligenţei ( Jean Piaget )

Teoria piagetiană a fost edificată şi verificată utilizându-se date de observaţie culese de la copii de
vârste diferite printr-o metodă de interogare liberă - metoda clinică. Pe aceste baze teoretice, Piaget a
descris dezvoltarea inteligenţei printr-un număr de stadii care se divizează, la rândul lor, în substadii.
Copilul trece prin fiecare dintre aceste stadii succesiv şi cu viteze diferite. El trebuie să fie apt (din
punct de vedere al maturizării) să progreseze în următorul stadiu. Aceste stadii sunt:

stadiul inteligenţei senzorio-motorii (0-18 luni/2 ani)

stadiul preoperaţional (2-7/8 ani);

stadiul operaţiilor concrete (7/8-11/12 ani);

stadiul operaţiilor formale (11/12-15/16 ani).

Stadiul inteligenţei senzorio-motorii. între 0 şi 2 ani, inteligenţa copilului îşi are originea în percepţie
şi acţiune. El absoarbe toate informaţiile pe cale senzorială (vizual, auditiv, tactil) şi motorie. Este o

inteligenţă trăită, practică, legată de acţiunea efectivă a copilului, ce are la bază mobilizarea schemelor
senzorio-motorii şi coordonarea lor până la găsirea alternativei eficiente. în cursul acestei perioade se
produce o decentrare care îl face pe copil să se distingă de lumea înconjurătoare. Principala achiziţie a
perioadei este permanenţa obiectului, care desemnează capacitatea copilului de a-şi reprezenta
obiectele şi în absenţa lor.

Stadiul inteligenţei preoperatorii este cel mai intens studiat de Piaget. Pentru acest stadiu sunt
definitorii două substadii care dau seama de progresele înregistrate în evoluţia copilului: substadiul
gândirii simbolice şi preconceptuale (2-4 ani) şi substadiul gândirii intuitive (4-7 ani).

Substadiul gândirii simbolice şi preconceptuale apare la sfârşitul perioadei senzorio-motorii, când se
instalează o funcţie fundamentală pentru evoluţia conduitelor ulterioare, funcţie care constă în
posibilitatea de a reprezenta un lucru (un „semnificat" oarecare) cu ajutorul unui „semnificam"
diferenţiat care nu serveşte decât pentru această.reprezentare. Această funcţie generatoare a
reprezentării este denumită, în general, funcţie simbolică, iar lingviştii o numesc funcţie semiotică.
Copilul poate să-şi reprezinte mental obiecte sau evenimente absente cu ajutorul simbolurilor. Această
posibilitate de a-şi reprezenta simbolic lucrurile este regăsită în următoarele cinci conduite, care apar
aproape simultan: imitaţia amânată (care se realizează în absenţa modelului), jocul simbolic sau jocul
de ficţiune, desenul, imaginea mentală (ce apare ca o imitaţie interiorizată) şi, mai ales, limbajul, care
permite evocarea verbală a unor evenimente. Se constată că patru dintre cele cinci forme de conduită
se bazează pe imitaţie, care constituie o prefigurare a reprezentării. O putem considera un fel de
reprezentare în acţiune.
De la apariţia limbajului şi până la patru ani, Jean Piaget distinge o primă perioadă de dezvoltare a
gândirii, pe care o numeşte perioada inteligenţei preconceptuale, care se caracterizează prin existenţa
preconceptelor, iar în planul raţionamentului în formare, prin transducţie sau raţionament
preconceptual. „Preconceptele sunt noţiunile legate de copil de primele semne verbale, a căror folosire
o capătă. Particularitatea acestor scheme constă în faptul că ele rămân la jumătatea drumului, între
generalitatea conceptului şi individualitatea elementelor care îl compun, fără a o atinge nici pe una,
nici pe cealaltă" . Raţionamentul care leagă asemenea preconcepte a fost numit
transductiv. El se constituie ca un raţionament primitiv care nu leagă elementele componente prin
deducţie, ci prin analogii imediate.
Substadiul gândirii intuitive este cel în care asistăm la coordonarea treptată a raporturilor
reprezentative, deci la o conceptualizare în creştere. Ea va conduce copilul de la faza simbolică sau
preconceptuală până în pragul operaţiilor. însă, această inteligenţă rămâne în mod constant prelogică,
deoarece ea mai substituie încă operaţiile nedesăvârşite printr-o formă semisimbolică de gândire, care
este raţionamentul intuitiv. Controlul judecăţilor se face prin intermediul „reglărilor intuitive", j
După Piaget, principalele limitări ale gândirii în perioada preoperatorie sunt:
• egocentrismul, care se referă la incapacitatea copilului de a vedea lucrurile din punctul de vedere al
celuilalt, el rămânând prizonierul propriei perspective;
• centrarea, ce implică orientarea către o singură trăsătură a situaţiei şi ignorarea celorlalte,
indiferent de relevanţa lor;
• amestecul realului cu imaginarul;
• ireversibilitatea, care exprimă inabilitatea copilului din stadiul preoperaţional de a face operaţii
mentale reversibile.
Reversibilitatea este considerată de Piaget principala caracteristică a gândirii umane şi exprimă
capacitatea de a executa mental aceeaşi acţiune în două sensuri. în această perioadă (2-7/8 ani), copilul
nu este capabil de reversibilitate, deoarece el rămâne încă legat de percepţiile imediate

Stadiul operaţiilor concrete pune în evidenţă faptul că reversibilitatea gândirii se manifestă în jurul
vârstei de 8 ani. Copilul poate acum concepe că fiecărei acţiuni îi corespunde o acţiune inversă, care
permite revenirea la starea anterioară. Fiind capabil de reversibilitate, el va putea surprinde şi
invarianta, adică ceea ce este constant şi identic în lucruri. Va sesiza, deci, treptat conservarea
substanţei, a greutăţii şi a volumului. Piaget susţine că procesul de conservare apare într-o ordine
definită: conservarea substanţei la 8 ani, conservarea greutăţii la 9-10 ani, iar conservarea volumului la
11-12 ani. De la un mediu cultural la altul, vârstele la care se achiziţionează conservarea pot fi diferite,
dar ordinea de achiziţie este constantă.
Experimentele referitoare la conservări pun în evidenţă caracterul operator al gândirii copilului.
Operaţiile sunt definite de Piaget astfel: „acţiuni interiorizate sau interiorizabile, reversibile şi
coordonate în structuri totale". Ele se caracterizează prin faptul că sunt în mod riguros şi necesar
reversibile. Copilul care, fără nici o mânuire, afirmă că deformarea bilei nu a modificat cantitatea de
plastilină, consideră această deformare reversibilă. Cantitatea de plastilină constituie invariantul
acestei transformări reversibile care este deformarea. Orice transformare reversibilă conţine un
invariant. Operaţiile se caracterizează şi prin faptul că sunt întotdeauna organizate în structuri.
Structurile de ansamblu în care se coordonează operaţiile concrete au fost numite de Piaget grupări,
prin analogie cu structurile matematice de grup Klein. Gruparea realizează, pentru prima dată,
echilibrul dintre asimilarea lucrurilor la acţiunea subiectului şi acomodarea schemelor subiective la
modificările lucrurilor.

Stadiul operaţiilor formale evidenţiază un progres substanţial al gândirii copilului. Gândirea lui se va
elibera de concret, deoarece trecerea la preadolescentă şi adolescenţă îi asigură capacitatea de a raţiona
corect din punct de vedere formal după ipoteze, adică după propoziţii despre care nu ştie încă dacă
sunt adevărate sau false. Gândirea formală este şi o gândire ipotetico-deductivă care permite
examinarea consecinţelor ce decurg în mod necesar din ipoteze. Primul rezultat al acestei desprinderi a
gândirii de obiecte constă în eliberarea relaţiilor de ordine (serierile) şi a clasificărilor de legăturile lor
concrete, intuitive. Structurile operatorii se dezvoltă, devin mai mobile, mai extensibile. Substituirea
manipulării reale sau imaginare a obiectelor cu enunţuri verbale înseamnă suprapunerea unei noi
logici, logica propoziţiilor, peste aceea a claselor şi relaţiilor. Or, aceasta înseamnă creşterea numărului
operaţiilor posibile. Logica propoziţiilor, combinatorica, presupunând operaţii de gradul al doilea
(permutări, combinări), şi grupul celor două reversibilităţi INRC (coordonarea reversibilităţilor prin
inversiune şi prin reciprocitate) sunt cele mai importante achiziţii ale acestei perioade.
Meritul teoriei piagetiene este acela de a fi arătat modul în care evoluează inteligenţa, faptul că ea îşi
are originea în interacţiunile senzorio-motorii ale copiilor cu mediul înconjurător încă înainte de
achiziţia limbajului. Structurile operatorii ale inteligenţei nu sunt înnăscute, ci se elaborează până
aproximativ la sfârşitul primelor două decenii ale dezvoltării. Ele pun în evidenţă o construcţie reală,
realizată în trepte, iar pe fiecare dintre aceste trepte trebuie, mai întâi, să se reconstruiască rezultatele
obţinute pe treapta precedentă, înainte de a lărgi şi a construi ceva nou. Teoria piagetiană e, din acest
punct de vedere, o teorie constructivistă. Ea este şi o teorie genetică, pentru că se axează pe explicarea
genezei şi a evoluţiei proceselor cognitive.

Un comentariu:

  1. Salut! Foarte bun articolul. Ai putea să lași și o bibliografie?

    RăspundețiȘtergere