Psihologul elveţian Jean Piaget (1896-1980) a realizat una dintre cele mai complete sistematizări
privind dezvoltarea potenţialităţilor copiilor îndeosebi a acelor din domeniul cognitiv. Piaget şi-a numit în
1968 teoria: epistemologie genetică sau studiul dezvoltării cunoaşterii. “Epistemologia genetică încearcă să explice cunoaşterea şi în particular cunoaşterea ştiinţifică, pe baza istoriei ei, a sociogenezei ei şi în special pe baza originilor psihologice ale noţiunilor şi operaţiilor pe care ea se sprijină.”
Pentru Piaget, cunoaşterea nu este rezultatul unei simple intervenţii a categoriilor “a priori”, înnăscute, asupra experienţei aşa cum a susţinut Kant, dar nici o simplă acumulare cantitativă a rezultatelor experienţei aşa cum au propus empiriştii prin formularea legilor asociaţiei. Este recunoscută de către Piaget existenţa unor factori ereditari, dar
accentul este pus pe dezvoltare, îndeosebi pe dezvoltarea inteligenţei. Având studii atât de biologie cât şi de filosofie, Piaget a căutat legătura dintre formele vii şi formele gândirii şi s-a oprit la inteligenţă ca termen mediu între biologic şi epistemologic. Inteligenţa,
după Jean Piaget îşi are rădăcinile în procesele biologice şi rezultatul dezvoltării ei este gândirea logică.
De aceea, crede Piaget, dacă un cercetător doreşte să explice din punct de vedere psihologic structura
gândirii logice trebuie mai întâi să reconstituie geneza acesteia.
Dacă pentru organism echilibrul este realizat prin intermediul proceselor componente ale
metabolismului (asimilaţia şi dezasimilaţia), cel mai important proces care caracterizează sistemul psihic
este adaptarea cu cele două componente ale sale: asimilarea şi acomodarea aflate într-un echilibru
dinamic. Orice formă particulară de echilibru dă naştere unei structuri. Structurile sunt eşalonate pe
nivele conform unei legi de dezvoltare ce determină un echilibru din ce în ce mai larg.
Inteligenţa nu este altceva decât forma cea mai înaltă a acestui echilibru care prelungeşte şi
desăvârşeşte ansamblul proceselor adaptative. “Ea nu este, propriu-zis o structurare printre altele. Ea
este forma spre care tind toate structurile… “. Astfel, Jean Piaget ni se relevă ca fiind un structuralist
apropiat de poziţia gestaltistă.
Ca şi la gestaltişti structurile nu sunt reductibile la părţile ce le compun, dar spre deosebire de ei
Piaget nu crede că structurile sunt înnăscute şi emerg spontan din experienţă. Structurile nu sunt statice
ci dinamice şi se dezvoltă atât de-a lungul istoriei speciei umane cât şi în cursul vieţii indivizilor.
Plasticitatea structurilor le conferă acestora posibilitatea de a se dezvolta continuu, termenul cheie al
concepţiei structuraliste piagetiene asupra inteligenţei fiind auto-reglarea.
Structurile complexe care definesc inteligenţa se pot autoregla însă numai dacă sunt reversibile.
Conservarea cantităţii sau a volumului sunt exemple concrete de autoreglări care sunt imposibile în
lipsa reversibilităţii. Deşi structurile tind să se dezvolte în direcţia autoreglării este greşit să ne imaginăm
că dezvoltarea poate atinge un punct în care să fie definitivă, completă, afirmă Piaget. “Idealul unei
structuri a tuturor structurilor este irealizabil.” Structurile sunt într-un proces continuu de construcţie şi
reconstrucţie. Acest proces evolutiv fără sfârşit al structurilor deosebeşte radical structuralismul
piagetian de concepţia gestaltistă.
În America, cea care a făcut cunoscută teoria genetică a lui Piaget a fost colaboratoarea lui,
Bärbel Inhelder. Psihologii americani i-au reproşat însă lui Piaget utilizarea unor metode neştiinţifice.
Piaget însuşi şi-a numit metoda, “metodă clinică”, deoarece a utilizat în principal observaţia sistematică.
El a fost interesat în principal de investigarea jocurilor copiilor, deoarece cea mai concludentă informaţie
ne-o dau copii atunci când se joacă, îndeosebi când construiesc regulile unui joc.
Ceea ce au considerat americanii ca fiind criticabil a fost implicarea mult prea activă a
experimentatorului în jocul copilului. După Piaget, experimentatorul trebuie mai întâi să câştige
încrederea copilului, lăsându-i impresia unei superiorităţi în joc şi evitând orice fel de sugestie, dar criticii
au considerat că aceste măsuri de prevedere nu sunt suficiente pentru a evita distorsiunile pe care le
poate declanşa intervenţia adultului în jocul copilului. Cu toate aceste critici, rezultatele cercetărilor lui
Piaget sunt astăzi sunt bine cunoscute şi apreciate şi în S.U.A.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu