Mecanismele de apărare - seria psihanaliză

 Conceptul ,,mecanism de aparare” este unul din conceptele de bază ale psihanalizei, psihopatologiei. Apărut la S. Freud în studiile dedicate psihonevrozelor de apărare, acest concept își datorează celebritatea Annei Freud (fiica sa) ,care , pornind de la contribuțiile tatălui sau realizează o sinteză a datelor privind mecanismele de apărare descriind țintele și motivele apărării. 

 Mecanismele de apărare a eului ,în psihanaliză reprezintă ,,o serie reprezentativă de operații care se opun ruperii echilibrului și dezagregării individualității biopsihice” ( P.P. Neveanu -Dictionar de psihologie) Eul fiind socotit instanță ce asigură constanța individuală, mecanismele de apărare a eului se pun pe seamă sa deși nu au întotdeauna caracter conștient și sunt foarte diverse. 

    Cu privire la mecanismele de apărare ,Laplanche și Pontalis subliniau că ,, Apărarea într-un mod general, se referă la excitațiile interne (pulsiuni) și, electiv la acele reprezentări (amintiri, fantasme) de care pulsiunile sunt legate, la acele situații capabile să declanșeze excitația și în măsură în care această nu este compatibilă cu echilibrul și de aceea este dezagreabila pentru ea. 

 Afectele neplăcute, motivele sau semnalele de apărare pot fi deasemenea obiecte ale apărării. Procesele defensive se specializează ca mecanisme de apărare ,mai mult sau mai puțin integrate eului. Mecanismele de apărare ale eului deseori iau alura unor compulsiuni și operează cel puțin parțial în mod inconștient. De foarte multe ori conceptul de apărare este apropiat de cel de interdicție pentru evitarea dezechilibrului și neplăcerii. Ana Freud enumera ca mecanisme de apărare a eului refularea ,regresiunea, formația reducționala, izolarea , anularea retroactiva, proiecția , introiecția, reîntoarcerea spre sine, întoarcerea spre contrar, sublimarea.  

 În 1950, J. B.Coleman a fost cel care a sistematizat și definit mecanismele de apărare a eului.  Conceptul,,mecanisme de aparare” a stârnit interesul multor cercetători, numărul documentelor consacrate acestora ajungând la 1169 între 1991-1995. Termenul ,,aparare” a apărut pentru prima data în 1894 , în ,,Die Abwehr-Neuropsychosen a€œarticol ce aparținea lui Freud și în care acesta voia ,, să fundamenteze o teorie psihologică a isteriei dobândite, a numeroaselor fobii și obsesii și a unor psihoze halucinatorii”. Freud folosea termenul de ,, psihonevroza” pentru a desemna o serie de afecțiuni în care conflictul psihic este determinant și în care etiologia este psihogenă. În viziunea lui Freud , simptomele întâlnite în cazul acestor afecțiuni sunt expresia simbolică a unor conflicte petrecute în prima copilărie. Având ca punct de plecare rolul apărării în cazul isteriei, Freud a încercat să identifice locul ocupat de diversele tipuri de apărare în celelalte psihonevroze. Astfel, în 1896 Freud publică ,,Noi observații asupra pshihonevrozelor de apărare a€œ , în care sublinia că apărarea este ,,centrul nucleic al mecanismului psihic răspunzător de respectivele nevroze"