Burrhus Skinner (20 martie, 1904 – 18 august , 1990)

Considerat şi astăzi de foarte mulţi cercetători ca fiind unul din cei mai influenţi psihologi ai secolului XX, Burrhus Skinner (1904-1990) a reuşit să devină un lider autoritar al behaviorismului pentru o foarte lungă perioadă de timp, înconjurat de o mulţime de adepţi şi beneficiind de o largă

recunoaştere a contribuţiilor aduse la dezvoltarea cunoaşterii psihologice.

Dezamăgit de faptul că Watson nu a reuşit să propună o metodă eficientă de cercetare a

comportamentului, Skinner a luat ca model pentru cercetările lui, metoda condiţionării clasice a lui I.

Pavlov. Dar succesul lui Skinner a constat în faptul că a reuşit să rescrie în întregime principiile ce stau la baza procesului învăţării.

După ani de muncă tenace în laboratoarele din subsolul Universităţii Harvard, Skinner a ajuns la

concluzia că organismele nu funcţionează decât rareori după principiile condiţionării clasice care cereau

ca mai întâi să existe un stimul puternic, determinant (S) pentru ca să aibă loc răspunsul (R)

(comportamentul) şi apoi învăţarea. Cea mai răspândită situaţie, a afirmat Skinner, este cea inversă,

aceea în care comportamentul (R) este avansat de organism în mod spontan, fără o determinare clară,

stimulul determinant urmând să apară ulterior sub forma recompensei (S).

Skinner obişnuia să-şi susţină teoria prin realizarea chiar în faţa studenţilor a unui experiment

care începea cu plasarea într-o cuşcă a unui animal care nu era înfometat sau însetat aşa cum

obişnuiau să procedeze până la el alţi cercetători ai procesului de învăţare. Prima observaţie care putea

fi făcută era aceea că animalul respectiv se dovedea a fi şi el foarte activ, deşi nu era flămând. Apoi,

când din întâmplare animalul atingea un buton sau o clăpiţă şi în cuşcă apărea în mod neaşteptat

mâncare, se putea observa că animalul tinde să repete comportamentul care i-a adus recompensa,

(mâncarea).

Cu răbdare, Skinner a demonstrat că prin recompensări succesive doar a acelor comportamente

dorite de el, animalele pot fi învăţate chiar comportamente deosebit de complexe care se credea că pot

fi realizate doar de oameni. Spre exemplu, Skinner a reuşit să dreseze doi porumbei care să joace tenis

de masă. Acest comportament deosebit de complex, atrage atenţia Skinner, nu este caracteristic

porumbeilor în cadrul lor natural de viaţă, ci este rezultatul pur al intervenţiei umane, al învăţării.

Actul natural al organismelor de a avansa în mod spontan comportamente, a fost numit de Skinner, comportament operant. Transformând condiţionarea clasică de tip S-R în condiţionare

operantă de tip R-S, teoria lui Skinner a devenit cunoscută ca teorie a conexiunii inverse. Pe scurt,

această teorie susţine că organismele, între care se încadrează şi cel uman sunt în mod spontan şi

natural active, iar atunci când apare recompensa, aceasta devine adevăratul stimul care produce

întărirea, adică învăţarea. Acţionând ca nişte căutători şi „culegători” de recompense, ne modelăm

comportamentul în funcţie de acele recompense pe care mediul este dispus să ni le ofere.

Teoria lui Skinner şi-a datorat popularitatea faptului că oferea o cale simplă şi eficientă de

modelare a comportamentului, corespunzând într-o foarte mare măsură spiritului pragmatic american.

Pe baza legilor condiţionării operante Skinner a propus o revoluţionare a învăţământului clasic. Acesta,

datorită ineficienţei lui ar fi trebuit să fie înlocuit de un învăţământ ştiinţific programat, în care paşii

învăţării să fie perfect algoritmizaţi, iar recompensele corect şi imediat distribuite.

Skinner a încercat să dovedească utilitatea teoriei lui şi în condiţiile celui de al doilea război

mondial când a lucrat la un proiect secret de ghidare a rachetelor cu ajutorul porumbeilor condiţionaţi.

Inventarea unor dispozitive de ghidare electronică a acestora a făcut efortul lui Skinner inutil.

În domeniul civil însă teoria lui Skinner are încă importante aplicaţii. Spre exemplu, toate

programele de învăţare asistată de calculator folosesc din plin principiile învăţământului programat

expuse de Skinner, iar în America, an de an sunt salvaţi numeroşi oameni, victime ale naufragiului, cu

ajutorul programului „Pigeon”. Acest program presupune colaborarea dintre om şi porumbei condiţionaţi

în căutarea naufragiaţilor. Deoarece atenţia umană este uşor de distras, în elicopterele de salvare sunt

construite cuşti speciale cu vizibilitate spre ocean pentru porumbei condiţionaţi să răspundă la culoarea

vestelor de salvare.